De cate ori imi rezolv o problema personala legata de cariera profesionala devin subiect de presa. Nu cer si nici nu raspund interesului manifestat de colegii jurnalisti pe motiv ca sunt chestiuni personale care nu-i privesc. Nu refuz insa, niciodata, sa-mi explic deciziile daca, in acest fel, raspund unui interes legitim de informare. Am incercat sa evit orice referire la ultima mea decizie. Nu am cerut nimanui nimic, insa vad ca pe unii ii preocupa viata mea.

Sunt destul de vechi in bransa ca sa stiu perfect cum se publica un editorial critic sau un interviu acuzator. Nu ma pacalesc deloc cei care inventeaza pretexte pentru a servi invidia sau rautatea unor indivizi nemultumiti de supravietuirea mea pe aceasta planeta. Remarc insa ca, in numele denigrarii cu orice pret, unii gurnalisti, cunoscuti probabil doar de colegii lor de redactie, devin ridicoli in argumentarea unor aberatii. Ultimul personaj, mandru probabil de randurile scrise intr-un cotidian de tinuta, in care si eu am avut o rubrica permanenta, ma denumeste capusa, tradator si ma acuza de perversiune politica. Daca m-ar fi intrebat, ii puneam la dispozitie un dictionar cu insulte din care avea cu siguranta ceva de invatat, macar la nivelul limbajului decent. Dar, ce ma ingrijoreaza la ziaristul teleghidat este absurdul in care se situeaza atunci cand ii califica pe cei care lucreaza intr-o institutie publica drept simpatizanti ai unui partid. Dupa logica servantului de ocazie, o activitate in slujba statului este o declaratie de adeziune la un partid sau un politician. Nu poti face performanta, esti incompetent sau “vandut” cuiva daca accepti sa dai o mana de ajutor in administratie. Pe aceasta schema de gandire, inteleg ca ziaristii ar trebui sa lucreze cu directiile de comunicare compuse din oameni care n-au practicat o zi meseria aceasta. Ma ingrijoreaza atitudinea de comisar sovietic a acestor jurnalisti care ii impart pe oameni in rai si buni, in ai mei si ai lor. Paradoxal este ca, tocmai ei apeleaza la metehne staliniste cand isi justifica elucubratiile. Mai tragic este ca, la nivel national, aceasta este societatea in care traim. Cine isi dezvolta aptitudini superioare colegilor devine automat un tradator. Cine accepta sa lucreze intr-un minister este vinovat pentru delict de asociere cu institutia. Culmea este ca tot ei,revoltatii, clameaza nevoia de calitate, de profesionalism dar ironizeaza cu nesat orice eroare de comunicare a autoritatilor. Cat priveste persoana mea, imi imaginez ca pregatirea profesionala sau cea academica nu sunt criterii de evaluare. Nu stiu de ce toti cei care ma injura n-au avut curiozitatea sa ma cunoasca? Sa fie oare teama de o confruntare dezechilibrata? Sa fie invidia lor fara margini? Poate ca ma insel si sa fie ceva mult mai simplu: o lipsa crasa de bun simt.