Ziua de 21 decembrie s-a dus. A trecut un an de cand am devenit “baiat” mare… in blogosfera. Acum un an, am primit cadou o pagina personala, asa cum ii sta bine oricarui profesionist intr-ale comunicarii pe net. Ieri, insa, am avut parte de un alt dar oferit de un inger pazitor al blogului meu: recordul de vizitatori, all-time.

Nostalgia dupa vremurile de altadata revine cat ai clipi. Amintirile au ramas vii chiar si dupa 20 de ani. Este 22 decembrie, o data ramasa in calendarul vietii. Acum doua decenii era cald de puteai sa mergi in maneca scurta pe strazi. Imi aduc aminte ultimul meu drum cu metroul. Dimineata, la plecare, spre cartierul Militari, era plin de lume. Dupa cateva ore, cand ni s-a spus sa plecam fiecare la casele noastre, trenul era gol. Am inteles ca toata platforma muncitoreasca este pregatita pentru marsuri de sustinere a regimului. Curios, dar singurele coloane de oameni pe care le-am vazut erau cele de militari care mi-au taiat calea cand am iesit din metrou. M-am speriat, credeam ca vin in centru si incepe razboiul. De fapt, era opusul. Am auzit voci care spuneau ca armata se intoarce in cazarmi. Ma intrebam cand au primit ordin sa iasa? Am facut legatura cu ce s-a intamplat la Universitate, noaptea precedenta. M-am dus acasa, am auzit la radio ca generalul Milea este un tradator si atunci m-am hotarat sa plec in oras. Restul e istorie si face parte din memoria personala. Abia dupa cinci zile m-am intors acasa… Intre timp, dictatorul a murit iar frigul si zapada au acoperit orasul.