Dupa fiecare tur de alegeri, partidele isi schimba parul. Nu si naravul! Prin partidele mari bate vantul schimbarii, dar nu se stie din ce directie. Unii, cei vechi, nu inteleg rostul reformei; altii, cei noi, asteptau de mult timp sa ridice glasul si sa pretinda un nou brand. Fie ca e vorba de culoare, logo sau primenirea cadrelor in functiile de conducere.

Desi a castigat tot ce se putea  in ultimii ani, PD-L face sedinte de brainstorming pentru schimbare. Cutumiar, se considera dificila determinarea unui partid pentru schimbarea radicala, mai cu seama dupa ce a iesit victorios in alegeri. Strategic, este cel mai potrivit moment. Asta, daca i-am considera pe lideri niste manageri politici moderni si educati in spiritul stiintelor politice. Dar ei nu sunt decat niste administratori de putere si resurse, odata ce au obtinut suprematia in institutiile publice. Rolul intelectualilor gen Preda sau Macovei (Severin poate fi un exemplu valabil pentru PSD) este acela de simplu factor declansator si, eventual, de supraveghetor al deciziilor ulterioare. Expertiza lor politica (nu este cazul lui Severin) este rudimentara si net inferioara colegilor veterani. In aceasta privinta, ei nu sunt nicidecum asimilati mintilor luminate (strategi) utile reformarii din interior. Ba chiar unele impulsuri pot fi catalogate drept naivitati ori exagerari surprinzatoare pentru un specialist in stiinte politice. Alegerea unui logo, transformarea cromatica si chiar strategia de resurse umane nu sunt exercitii de branding pentru amatori. Cel mult pot constitui variante de raspuns intr-un focus grup, asa cum recunostea Theodor Stolojan.

Din cate cunosc, niciun partid nu si-a deschis usile pentru alegerea concurentiala a unei companii de profil. Exista si un argument valid in aceasta obtuzitate indelungata: partidele reprezinta vointa unor persoane diverse care s-au asociat in baza unor convingeri personale.  O comparatie grosiera poate fi aceea cu o asociatie de locatari, unde fiecare decizie este luata in unanimitate, dar pusa in practica discretionar de administrator sau de presedintele de bloc. Un alt aspect rizibil al incercarilor fortate de reformare apare cand se discuta despre primenirea cadrelor. Presedintele PD-L poate primi o bila alba pentru ca admite deficitul de cadre. La PSD, astfel de teme sunt detalii de parcurs, eventual exercitii de retorica. Insa, pe langa bila alba, domnul Boc poate primi si una negra, pentru urmatoarea aberatie: “Ii invitam pe cei care mai stau pe tusa, in asteptare, sa intre in politica. Avem nevoie de competente in Romania, in actul de guvernare, in PD-L”. Declaratia are menirea sa-i linisteasca pe cei care contesta sistemul de recrutare si promovare, insa, asa cum spuneam, este o contradictie in termeni sa insinuezi ca vei accepta criterii de eligibilitate bazate pe performanta profesionala si competenta, cat timp un partid este un club de indivizi eterogeni, si nu o companie orientata spre profit. Ceea ce ar fi trebuit sa spuna domnul Boc s-a pierdut printre cuvinte. 

In realitate, defectul major al oricarui partid este acela ca isi fundamenteaza promovarea oamenilor in functii externe pe alte considerente, subiective, amorale si ilegitime: nepotism, cotizatie financiara, fidelitate fata de sef sau abuz de putere. In aceasta dilema convietuiesc toate partidele romanesti. Iar deschiderea usilor pentru alti membri poate fi o invitatie formala, insa fara acoperire, cat timp oamenii decid apartenenta la un partid in scopul exercitarii unei activitati profitabile prin care pot fi eliminate etapele profesionale necesare promovarii. Din acest motiv, partidele sunt condamnate sa esueze in intreprinderea lor de reforma structurala (organica) din cauza legilor interne si a corpului compact al celor care le aplica, contrare normelor generale ale societatii. In teoria haosului, aceastei dileme ii poate fi aplicat efectul zborului de fluture (butterfly effect) care spune ca micile variatii ale conditiilor intiale specifice dinamicii unui sistem pot produce, pe temen lung, modificari majore in comportamentul acestuia.