Dupa ce morisca de pseudo-stiri s-a pus in miscare si a tocat marunt subiectul generozitatii bogatilor, am avut timp sa reflectez, in liniste, la tema. In termeni simpli, avem de-a face cu doua chestiuni diferite: caritate vs. filantropie. Pot fi  opuse, dar si complementare. Factorul declansator al dezbaterii a fost reunirea celor mai bogati americani intr-un efort colosal de sprijinire a societatii americane. Aflati in dizgratie publica din cauza crizei mondiale, miliardarii fac un angajament moral sa-si doneze cat vor din avere. Modelul a fost preluat rapid de media din Romania si asimilat stupid.

Multi au confundat caritatea cu filantropia si nici astazi nu inteleg de ce bogatasii chestionati evitau sa aplaude initiativa celor din America. Exista in comportamentul lor mai multe adevaruri nespuse. Cum ar fi acela ca un self-made-man de peste Ocean nu are corespondent in Romania. De la Tiriac pana la ultimul individ declarat bogat, averea lor s-a construit prin aranjamente, favoritisme sau practici dubioase. Chiar daca si-au spalat fata dupa un timp, miliardarii romani au permanent sentimentul vinovatiei pentru trecut.

In coniventa cu politicienii si cu statul, ei au acumulat proprietati si avantaje, in mod neloial. Au distorsionat piata concurentiala si au fost nevoiti sa imparta profitul cu sponsorii lor din umbra. Un astfel de pacat i-ar fi obligat, macar moral, ca niste credinciosi ce se pretind a fi, sa redea societatii speranta intr-un viitor mai bun. Dar ei stiu in sinea lor ca banii donati, fie ei nemunciti sau necurati, nu-i absolva de vina. Poate ca de aceea se feresc sa-si deschida inima si conturile la primul semn de solidaritate.

Pe de alta parte, gestul in sine trebuie clarificat. Romanii, ca popor, nu au nevoie de pomana. Caritatea asta inseamna: sa oferi gratuit mijloace de subzistenta celor in nevoie. Romanii au, insa, nevoie de filantropie, adica de actiuni constiente, directionate si conditionate in scopul dezvoltarii societatii si a binelui comun. In vremuri grele, filantropia a salvat natiunile. Chiar si la noi, intre cele doua razboaie, marii industriasi au contribuit din bunastarea lor la redresarea economica. Americanii sunt obisnuiti de mici sa contribuie cu oricat pot la un fond filantropic. Ei stiu ca banii lor nu sunt risipiti si se vor intoarce in timp, sub alta forma, in buzunarele lor. Asa se explica usurinta cu care miliardarii de acolo se despart de jumatate din averea agonisita. Acele fonduri financiare devin programe de cercetare, de educatie, de salvare economica etc.

La noi, singurii care se implica in mod constant si structurat in acte de caritate/filantropie sunt, intamplator sau nu, dusmanii sefului statului. Pare straniu ca adversarii politici ai domnului Basescu sa aiba un dram de consideratie pentru societate, in timp ce profitorii relatiilor privilegiate cu presedintele sa ramana in umbra. Era moral si necesar ca tocmai acestia, care au castigat averi in ultimii ani, sa-si spele pacatele returnand o parte din bani in beneficiul tuturor. Atitudinea lor ne lasa sa intelegem ca averile acumulate de ei sunt suspecte.

La cateva zile dupa povestea miliardarilor americani, interesul media fata de gestul lor s-a stins definitiv in Romania. In schimb, avem o alta stire de rumegat: profesorii primesc meritat mai putini bani decat alti angajati ai statului, fiindca au vacante lungi in fiecare an. Daca eram ziaristul din fata celui care a facut aceasta afirmatie, il intrebam un singur lucru: daca stie cat muncesc membrii Parlamentului.