Daca nu putem fi buni, sa incercam macar sa fim politicosi – Nicolae Steinhardt

M-am nimerit in mijlocul unei dispute cand in am ajuns in Franta. Ziarele nationale publicau articole extinse si comentarii despre politica de expulzare a romilor impusa de Sarkozy. Un interes mare l-am remarcat si in programele tv. Asadar, nu e de mirare ca, de cate ori ma intreba cineva de unde sunt, aveam o strangere de inima. Am mai trecut prin astfel de momente in deceniul trecut cand valul de emigranti romani era identificat cu tagma hotilor si cersetorilor.

Am simtit, din nou, o anumita raceala in randul strainilor cand spuneam ca sunt roman. In toata Europa exista acest sentiment de distantare. Doar in America eram mandru sa spun ca sunt roman. Acolo, nimeni nu avea prejudecati etnice, dar e drept, nici romii n-au ajuns.

La un moment dat am preferat sa fiu italian sau american, in functie de felul in care ma identificau la prima vedere interlocutorii. Am reflectat la justetea comportamentului rezervat al francezilor. M-am pus in locul lor si am inceput sa-i inteleg. Tiganii nu sunt doar un grup etnic care se aduna in tabere, in loc sa-si caute o casa. Ei prefera sa nu munceasca, sunt predispusi la cersit, furaciuni sau pomana. Nu se integreaza ca orice imigrant, insa pretind drepturi egale si asistenta sociala. Si in cele din urma, am remarcat o ciudatenie care spune mai mult decat orice disputa politica.

In zonele comerciale ale Nisei unde sunt sute de terase si magazine populare gasesti un amalgam de natii si culturi. Multi dintre cei care au o afacere acolo sunt veniti din Africa, Asia sau alte zone mai sarace. Ei au putut sa se uneasca si sa deschida o forma legala de a trai decent intr-o tara straina. Numai pe tigani i-am vazut la pomana. Nu erau toti din Romania, asa ca nu pot fi suspectat ca dau vina pe ai nostri. Cantau o piesa desueta dintr-o chitara si se plimbau printre mese pentru un banut. Nimic elegant, nimic profesionist. In paralel cu ei erau niste dansatori brazilieni. Faceau acrobatii, cantau, ofereau spectacol. Ei nu treceau printre meseni, ci asteptau sa primeasca o recompensa. Primii incercau sa pacaleasca publicul, ceilalti erau seriosi in reprezentatia lor.

Dar cel mai edificator moment al sentimentului de jena l-am trait la intoarcere, in avionul Tarom. O solicitare respectuoasa catre una dintre insotitoarele de bord a primit un raspuns sictirit si rautacios din partea ei. Brusc am inteles ca m-am intors printre ai mei. Apoi, mi-am reamintit cum suntem noi romanii. Aceeasi individa care se crede prietena managerului companiei le-a permis unor pasageri sa petreaca in partea din spate a avionului. Bautura multa, ranjete si autoservire din compartimentele de serviciu. Regulile sunt foarte stricte si valabile pentru toti. Insa la noi se pare ca unii au drepturi speciale. Am aflat ca unul dintre petrecareti este un fost coleg de serviciu al stewardesei. Aflu de la alti pasageri ca insotitoarea de bord a baut cot la cot cu indivizii. Iar, in final, pentru ca ne-am aratat indignarea am primit amenintari de la gasca de betivi. Aceasta este Romania. Tara unde regula este respectata doar de  fraierii cu bun – simt. Pentru mine, bun venit acasa nu mai este o urare, ci o injuratura.