Discursul prezidential mi-a atras atentia asupra unui indemn neobisnuit. Societatea civila “ de calitate” era invitata sa participe la restaurarea echilibrului de imagine intre criticii si sustinatorii puterii. Imediat au inceput sa apara opinii, apoi reactii revoltate si in final contrareactii fata de adversarii politici ai presedintelui. Am remarcat si o ciudatenie: dezbaterea capata valente strict politice odata ce “expertii independenti” intra in arena.

Cei mai vocali formatori de opinie civica sunt Mircea Toma si Sorin Ionita. Le puteti admira logica impecabila in favoarea puterii pe Hotnews.ro, Evenimentul Zilei sau pe TVRInfo. Mi-am propus sa-l las pe Mircea Toma sa lucreze la planurile sale din Piata Universitatii si prefer sa-l supun atentiei publicului cititor pe Sorin Ionita. Despre domnul Ionita am auzit in vremea cand Alina Mungiu-Pippidi era o sustinatoare infocata a Guvernului CDR si apoi a opozitiei PNL -PD, mai cu seama PD. Domnul Ionita este un tip spilcuit, cu un doctorat legitimat prin valoarea academica recunoscuta a profesorului Miroiu si cu un trecut « civic »  sub comanda presedintelui Societatii Academice din Romania, Alina Mungiu – Pippidi.

In 2004, societatea civila era unita impotriva PSD si a guvernului Nastase. Mai toate asociatiile si fundatiile din mediul asociativ au fost alaturi de Alianta DA si, implicit, de Traian Basescu. Atunci era considerata pe deplin justificata asocierea cu o forta politica. Pentru apararea democratiei si a valorilor sale, societatea civila a decis sa fie solidara si in consonanta cu toti cei care ii respecta setul de prinicipii, acea Carta Alba a politicii de dupa 2004.

O situatie asemanatoare se petrece acum, dupa 8 ani, dar in sens invers. Multi dintre cei care erau alaturi de mesajul politic al Aliantei, in 2004, impartasesc aceeasi opinie, deci sunt consecventi, numai ca mesajul politic este sustinut de opozitie, denumita USL. In mod previzibil, nu toate partile societatii civile sunt consecvente cu pozitia lor, altadata principiala si nu mercantila. Intre timp au aparut fondurile europene, proiectele cu finantare europeana, fundatiile de utilitate publica, etc…

Printre cei care au ramas consecventi cu trecutul politic, nu cu principiile, este si domnul Ionita, de la recent infiintatul Expert Forum (toamna 2011), o platforma, mai curand virtuala, de persoane care se declara experti in sectorul energetic. Cum spuneam, nu trebuie sa ai multa experienta in investigatii ca sa observi ca apare o discrepanta intre expertiza declarata si cea practicata. Este usor de sesizat ca site-ul are pagini in constructie, pagini goale, diferente mari intre versiunea in romana si cea in engleza, simulari de activitati fara nicio relevanta practica, cv-uri trunchiate sau cosmetizate, analize realizate in alte timpuri (la SAR, spre exemplu, de unde provin cei care contribuie acum la Expert Forum) si multe articole de ziar ale domnului Ionita, fara nicio valoare stiintifica.

In urma unuia dintre articole, aparut in Evenimentul Zilei din 24 ianuarie, domnul Ionita pretinde pe site-ul Expert Forum (doar pentru cititorii de limba engleza, coltul din dreapta sus langa poza domnului Vevera) ca a provocat demisia presedintelui Transelectrica, numire controversata care a avut loc cu o saptamana inainte de afirmatia domnului Ionita. Cine are curiozitatea poate observa ca decizia de renuntare  la  pozitia de presedintele al companiei energetice a avut loc cu o zi inainte de aparitia articolului din EVZ, si la cateva zile dupa o campanie in online si pe site-ul de stiri Hotnews.ro

Cine se intreaba cum poate functiona o organizatie de experti fara un proiect, fara  recomandarea unui client sau partener, fara vreun sponsor sau finantator, inseamna ca se apropie de miezul chestiunii. Cunoscatorii stiu ca prestigiul, vechimea, activitatea anterioara sunt obligatorii cand aplici pentru un proiect de cercetare. Este legitim pentru noi, cei care nu dorim sa fim inselati sau manipulati, sa verificam cine sunt aceia care propun analize si opinii infailibile. Daca sustin ca sunt profesionisti este cazul sa se comporte in consecinta si sa se limiteze la aria lor de expertiza. Nimeni nu le stie pe toate in lumea asta!

Haideti sa va spun si cum deveniti un membru al societatii civile, fara sa aveti sansa sa ajungeti vreodata si o voce publica. Asociati-va pe hartie cu niste doctoranzi sau studenti care au obtinut un internship sau o bursa la institutii publice interne sau internationale. Sa presupunem ca sunt angrenati in proiecte de energie, infrastructura, administratie sau justitie. Construiti un site, publicati cateva date relevante despre voi, exagerati realizarile personale si puneti accentul pe un domeniu de interes strategic. Nu uitati sa mentionati si adresa personala de la apartamentul unde locuiti cu familia. Fac pariu ca nu va cauta nimeni, niciodata, pentru niciun parteneriat. Si totusi, dupa cum v-am demonstrat, sunt unii care aplica aceeasi reteta cu un succes nebanuit. Sa fie, oare, aceasta societatea civila “de calitate”?

]]> http://www.claudiulucaci.ro/2012/01/studiu-de-caz-societatea-civila/feed/ 4 http://www.claudiulucaci.ro/2012/01/black-coffee-75/ http://www.claudiulucaci.ro/2012/01/black-coffee-75/#comments Sun, 29 Jan 2012 15:10:50 +0000 Un jurnalist http://www.claudiulucaci.ro/?p=8828 Only for those who are really keen on clubbing. In Ibiza or everywhere else.
Choklate – The Tea [The Layabouts Main Vocal Mix]

Gaby Dershin – Without Warning

Prevestind schimbarea, presedintele si-a facut calculul meteo si i-a iesit ca de a doua zi, orice ar spune in interventia sa exceptionala cu romanii, cei care-l contesta nu vor mai avea chef si loc ( din cauza zapezii) sa tipe in strada. Sigur ca, retelele sociale si Facebook-ul, cei mai noi adversari ai “comandantului de nava” (functie superioara celei de presedinte de tara, dupa cum ne aminteste mereu seful statului) raman turate. Dar cateva schimbari, aduse de vremea geroasa, vor face ca dezechilibrul de imagine sa fie restabilit.

Cel mai mare ajutor divin l-a primit seful Guvernului, aflat intr-o stare de imponderabilitate vadita daca mai dura mult vremea buna. Domnul Boc a redevenit, brusc, un factotum. Doua saptamani nu-si mai vedea capul de treburi in biroul sau, insa la prima ninsoare avea pregatiti bocancii, lopata si pufoaica pentru un tur de forta prin nameti. Si uite asa, fara sa vorbeasca in mod direct cu cetatenii, a aflat o tara intreaga cat de ingrijorat, milos si responsabil era. In paranteza fie spus, am mai vazut astfel de iesiri intempestive si la alti premieri, atunci cand cota lor de popularitate scadea vertiginos. Deci, inteleg ca si-au intrat in rol consultantii de imagine…

Marea gaselnita a echipei de consultanti este apelul la Divinitate. Nu prin rugi si candele aprinse, ci prin asociere cu lucratura Domnului. Si iata cum, Dumnezeu a devenit agentul cresterii increderii pamantene! Expresia Totul vine de la Dumnezeu, si-a gasit un nou inteles.

Pe mine, domnul Boc m-a convins iremediabil. Are calitati de necontestat pentru pozitia de organizator de santier. Poate mobiliza muncitorii, poate flutura eficient din maini pentru directionarea grupurilor de interventie. Chiar reuseste sa faca glume cazone! Si ce-i mai important pentru un astfel de job: pune mana sa arate “cum se face”. Doar o curiozitate am: cum reuseste sa stea cu capul descoperit in orice secventa tv, in timp ce, in jurul sau, asistenta este infofolita si ingropata in caciuli?

Peste inca o saptamana, cand Guvernul eroin va topi zapada, prin voia aceluiasi Dumnezeu, ne vom aduce aminte si de momentele de dinaintea viscolului. Dar vom avea, pe langa motivele uzuale si cateva curiozitati usor de lamurit prin bunavointa premierului responsabil, ingrijorat si milos. Ar fi interesant sa aflam  cine este vinovat ca toate drumurile nationale din sud au fost inchise la prima ninsoare serioasa? (desigur, in afara de Dumnezeu…)

Unde sunt echipamentele costisitoare, firmele cu contractele banoase si materialele cumparate pentru o iarna, dar nefolosite din motive de prea multa zapada cazuta? In susbsidiar, n-ar fi rau sa aflam daca interventia armatei si a jandarmeriei s-a facut in conditii de forta majora sau pentru ca firmele obligate sa asigure curatenia carosabilului si-au trimis oamenii in alta parte a tarii, unde a fost soare si cald.

Iar la final, asteptam si un responsabil vinovat. Am descoperit recent, ca in Romania, ritualul sacrificarii devine tot mai raspandit. Doar sa avem grija sa nu exageram. Fiind un obicei pagan, s-ar putea sa-l maniem pe Dumnezeu…

V-ar deranja prosperitatea din Principatul monegasc daca vi s-ar pune conditia sa renuntam la presedinte si sa lasam o familie princiara sa domneasca? V-ar afecta un model hibrid, planificat la centru si concurential in comunitatile locale, asa cum este in China sau alte state asiatice? Exista vreun impediment sa renuntam la actualul mandat al parlamentarilor si sa alegem altii care ne vor convinge ca merita, asa cum au facut spaniolii sau islandezii cand s-au saturat de conducatorii lor ?

Toate aceste intrebari sunt evitate intentionat de “ganditorii” fenomenului Piata Universitatii. Sigur ca, in cacofonia de sunete produsa de acesti “ganditori”, putem gasi in orice motiv de contestare, prin urmare si in comparatia cu happening-ul social din 1990. Nu-i vorba, sunt nenumarate diferente. Dar noi, ce vrem de fapt? Sa protejam o marca sau sa gasim o cale de dialog si comunicare intre guvernati si guvernanti?

Oamenii nu se duc la Cotroceni, Guvern sau Parlament fiindca nu mai recunosc autoritatea acestor institutii, nici macar la nivel simbolic. De-ar fi si o suta de voci pierdute intre semafoarele Pietei Universitatii, numarul nemultumitilor nu reduce obligatia  conducatorilor de consultare a cetatenilor.  Daca autoritatea continua sa refuze comunicarea, observ ca sunt si foarte multi membri ai  societatii care contribuie decisiv la aceasta anomalie.

Acestia blocheaza dialogul prin ridicarea unei chestiuni aparent logice: cine merita sa le ia locul celor contestati? Aici se remarca diferenta de care vorbeam, intre reflexele democratice si cele autoritare. Nimeni nu poate opri calea naturala de acordarea a unui vot de incredere guvernantilor. Niciun actor politic n-ar trebui sa zadarniceasca vointa populara.  Acest vot de incredere este asumat odata cu preluarea unui mandat politic si ar trebui sa fie prima conditie a mentinerii unui politician, guvern, presedinte intr-o functie de reprezentare. Cei care sunt in asemenea pozitii nu au un serviciu de manageri si o perioada contractuala de lucru . Ei sunt mereu supusi  controlului civil, fie prin mecanisme juridice, fie prin alegeri electorale, la termen sau anticipate.

Cat priveste inlocuitorul celui care este contestat, chestiunea este falsa si si usor de lamurit. De mii de ani omenirea are de rezolvat aceasta dilema. Si de fiecare data s-a gasit cineva care a obtinut increderea majoritatii sau a grupului care dorea schimbarea. Pana de curand, monarhiile ereditare au oferit un raspuns facil la transferul de putere. Acum, in democratie, in locul dinastiilor si al alesilor divini au aparut alegerile anticipate si candidatii inscrisi in competitia electorala.

Ati vazut vreodata o societate care a ramas necondusa? Eu nu stiu de asa ceva….. Se va gasi si la noi cineva care sa stranga suficiente voturi din partea populatiei. Dar, bineinteles, daca reflexele democratice s-ar manifesta pana la capat. Altfel riscam sa obtinem doar o cosmetizare, o spoiala de democratie. Asa cum incearca si unii exponenti ai acestei clase politice lipsita de credibilitate.

Dupa sapte zile de liniste, ii auzim cum propun solutii din arsenalul prafuit si anchilozat ale celor care se agata de putere. Sa oferim multimii un tap ispasitor, un cap trebuie sa cada!  Asa cum se proceda in vechile imperii sau in feudalism, poporul primeste un vinovat drept cadou.  Aceasta atitudine politicianista trebuie sanctionata si de aceea, societatea trebuie sa mentina o presiune constanta asupra reprezentantilor sai legitimi, pana cand acestia vor intelege sa negocieze cu alegatorii. Nu de un sacrificiu uman avem nevoie, caci nu ne inchinam zeilor,  ci de o asumare responsabila a greselilor. Aceasta este, in definitiv, singura controversa intre indignatii din Romania si adversarii lor.

Asa ne-am trezit in ianuarie 2012. Convinsi ca milioanele de “adormiti” isi vad de Sfantul Ion si isi taraie picioarele pe strazile patriei neinzapezite. Singurii care aveau o perceptie reala a mamaligii sub capac erau sefii din serviciile speciale si, bineinteles, comandantul suprem. Tabloul suprarealist al rabufnirii populare, asemanator pe alocuri cu revoltele cetatenesti, nu este decat o copie digitala a imaginii proiectate de media.  Intre ceea ce credem noi ca vedem si ceea ce altii vor sa ne arate este un drum lung, pe care l-am putea strabate o viata intreaga in lipsa unui ghid profesioinst.

Acestea fiind zise, este la bunul simt ca in orice agitatie publica oamenii nemultumiti se vor activa. Este mai putin important ce motive au, si de aceea este ridicol sa-i auzi pe cei din stanga si din dreapta cum dezbat la infinit “ce vor aia care tipa acolo?”.  Dintre toate gogomaniile acestor zile mi-a atras atentia amatorismul celor care vorbesc despre nemultumirea oamenilor din strada. Intr-o tara normala, cu o presa relativ independenta si preocupata de respectarea deontologiei, s-ar fi discutat mai mult asupra denumirii corecte a acestor proteste. Americanii au fost obligati prin norme deontologice sa-si calibreze relatarile din Egipt. Sutele de mii de protestari din piata Tahrir au evoluat firesc si la unison, in orice corespondenta, a oricarui jurnalist, in functie de intensitatea violentelor. De la indignati, la revolutionari si, in final, rebeli. Noi inca mai dezbatem de ce sunt oamenii in strada si asistam live, ingroziti, la un cap in gura sau niste tipete isterice.

Aici intervine si forta autoritatii. Mai precis lipsa acesteia. Mitul invincibilitatii statului, al conducatorilor sai, s-a clatinat binisor. Nu ca ar fi ceva solid in spate, dar in aceasta perioada gri si necajita a Romaniei institutiile de forta si cele cu autoritate simbolica s-au tot intarit si, prin urmare, te asteptai sa vezi oarece dovezi de barbatie din partea lor.

Asa ajungi sa te intrebi daca rabufnirea este reala, neglijata, simulata, ajutata, aranjata, provocata, controlata. Luati-le in portii egale, mixati-le corespunzator si veti gasi un compus apropiat de forma sa reala. Poate ca Romania avea nevoie de o supapa deschisa, in an electoral, inaintea unor decizii politice si economice care vor aduce amaraciune suplimentara asupra cetatenilor sai. Sa ne gandim ca incalzirea mintilor peste punctul de fierbere poate duce la datul in clocot. Nu-ti trebuie o teza de doctorat ca sa stabilesti cu aproximatie rezonabila cand nu mai suporta oamenii masurile de austeritate. Desigur ca nu este atat de simplu ca la fierberea unui ou, doar principiul fizic conteaza. Putem sti ce dorim sa obtinem de la acel ou – sa fie mai moale sau mai tare- , in functie de timpul alocat fierberii lui.

In ultimul secol s-au strans destule date empirice si studii de caz pentru a analiza comportamentul public al maselor. Sa nu uitam ce spuneam despre stanga si dreapta “Tatalui”. Presa este infiltrata si manipulata. Ba mai mult, este suficient sa-i dai ce vrea sa auda si isi va face singura treaba, fara sa i-o ceri. Politicienii sunt si ei prinsi in capcana. Majoritatea lor nu stie ce se intampla si ajunge sa spuna prostii sub imperiul fricii sau al nervilor. Altii au ceva intuitie sau, poate, informatii, si aleg solutiile de evitare a capcanei in care sunt “invitati” sa cada. Asa se explica reactiile moi si de delimitare ale liderilor opozitiei. Sau moleseala si indiferenta unor persoane din sfera puterii, altadata vocale si unite. De ce nu-i vedem pe revolutionarii de profesie, pe tipii cu 20 de ani de aranjamente politice in spate, printre cei care se exprima public?

Toate acestea sunt semne mici, dar suficiente, ca sa pricepem ca se mai lucreaza, inca, la completarea pieselor din puzzle. Dupa parerea mea, imaginea la care vom ajunge nu va fi aceea pe care o transmit nici jurnalistii, nici nemultumitii din strada. Fara organizare sau asumare politica, asemenea actiuni sunt utile doar pentru decongestionarea unor vene infierbantate. Pe care toti le avem. Si organizatorii din umbra si milioanele de indignati. Dar in timp ce noi riscam sa facem puseuri de tensiune sau un infarct miocardic, ceilalti isi curata sangele si incep un nou ciclu de putere…

Desi am o relatie profesionala buna cu persoanele din staff-ul sau si n-am fost niciodata amanat ori dus cu vorba, am inteles imediat din tonul acestora cat de stanjenitoare este situatia. Nimeni nu dorea sa vorbeasca despre acel proiect, nici ministrul, nici vreun secretar de stat. Toti spuneau ca nu este treaba lor, ca nu vor sa se amestece, ca sunt plecati cu treaba prin tara sau in strainatate. Tot felul de scuze.

Pentru prima oara, o invitatie la emisiune a ramas fara un raspuns cert. Nici atunci, nici mai tarziu n-a mai revenit nimeni cu vreo confirmare. Desi, intre timp, legea a intrat in dezbatere publica. Mi-am adus aminte de acest incident dupa ce am vazut radicalismul, violenta verbala si simbolica, oportunismul unora fata de incidentul cu Raed Arafat. Pana sa apara disidenta sa la lege, nimeni nu a fost deranjat sau interesat de modificarile dramatice aparute in proiect. Sunt doua concluzii sumare pe care le trag.

Prima: Romanii se coalizeaza numai cand au un martir care sa le sustina cauza.

A doua: Romanii sunt usor de manipulat cu drame si povesti.

]]> http://www.claudiulucaci.ro/2012/01/ceva-e-putred-in-romania/feed/ 0 http://www.claudiulucaci.ro/2012/01/raiul-profitorilor/ http://www.claudiulucaci.ro/2012/01/raiul-profitorilor/#comments Mon, 09 Jan 2012 09:26:11 +0000 Un jurnalist http://www.claudiulucaci.ro/?p=8788 Ce-ar fi sa faceti o alegere… Intre serviciul de urgenta, masina mortuara si paradis. Nu va ofer niciun indiciu, dar considerati ca aveti de luat aceasta decizie pentru tot anul, acum, pe loc. Veti vrea sa fie paradisul, chiar daca nu gasiti vreun motiv realist sa sperati. Mai curand, veti vedea in serviciul de urgenta o solutie pentru momentele de cumpana prin care veti trece. Iar unii pot gasi ca finalul anului (sau chiar mai devreme) este si sfarsitul. Dar ce-ati spune daca merg toate odata?

Totul este posibil in acest an 2012, apocaliptic, daca i-am lua in serios pe decodorii calendarului maya; de criza profunda cand auzim predictiile finantatistilor mondiali si ale patronilor lor.

Ca orice roman umil(it) si docil (n-as putea spune care defect prevaleaza!), vad “viata noua” in felul meu. Usor nefericit. Sau, mai corect din punct de vedere al limbajului oficial, doar nemultumit, fiindca nefericirea nu este recunoscuta la noi.
Sa gandim pozitiv!, vor spune multumitii de sine si fericitii cu economii dosite in timpul crizei. Am trecut peste un an minunat!, e deviza lor, si va veni unul mai bun! Acestia sunt candidatii care vor alege doar Raiul si ne vor refuza noua, celor nemultumiti, un loc printre ei.

Teoria mea este simpla. Numai ei, multumitii, pot face recurs la nemurire pentru ca doar ei au dreptul sa slujeasca ori, dupa caz, sa se revolte impotriva omului cu doua mandate.

Vedeti voi, aceasta tara a creat din cauza unui capriciu politic doua tabere, ambele fericite pana peste poate de starea lor. Unii se bucura de beneficiile excesului de putere, iar altii de anti-putere. Unii fac bani, isi hranesc orgoliul, familia si amantele prin accesul si mentinerea in functii, ceilalti isi rezolva fix aceleasi probleme stand cu fundul in sus si luptand pe dos.

Cele doua tabere pot fi chiar compuse din dusmani ireductibili, desi de multe ori combatantii sunt fosti amici sau, candva, in trecut, concurenti pentru obtinerea unor avantaje. Totusi, prin actiunile lor, antagonice in fata publicului, si de cele mai multe ori distructive, acesti profitori ai crizei ating acelasi obiectiv: specularea vulnerabilitatilor si tranzactionarea sufletelor in schimbul banilor.

Succesul lor este, in mod paradoxal, puntea pe care acestia se invrednicesc sa o mentina. Neaparat e nevoie de o gloata care sa se adune in jurul pantofului sultanului si de o alta care sa-l injure pe suveran din curte, curajos si vartos, cu voie de la stapanire.

Din cate v-ati dat seama nu ma refer la politicieni. Ar fi fost prea simplu si previzibil. Ma gandesc la catei, dulai si lupi, adica profitorii crizei morale, care precede si domina criza economica din Romania. Inainte de orice acuza profesionala, atat iubitorii cat si injuratorii Zeului, trebuie judecati pentru mizeria morala, etica si deontologica in care se scalda cu deosebita savoare.

Din cauza lor si in preajma lor, Raiul (in sensul de oportunitate benefica pentru orice muritor) nu este o optiune pentru noi, ceilalti, care speram sa ne fie mai bine in acest an. Ce le mai ramane romanilor in 2012 ? Ambulanta sau dricul. O parte din vina pentru ingustarea optiunilor ne apartine. Noi am tacut, am indurat si i-am incurajat pe ceilalti sa detina controlul asupra noastra… Daca n-am fost capabili sa speculam criza ca ei, acum ne taram pe burta si ne uitam la televizor, acolo unde se aseaza frumos, la taclale, profitorii….

De exemplu, raposatul tata al premierului Boc (fie-i tarana usoara!) ma face sa sper ca voi supravietui in aceasta lume inca o data pe cat am trait pana azi. La fel de bine, as putea sa-i iau ca exemplu pe cei care se despart de noi de tineri din cauze violente, precum un accident de masina/avion sau o supradoza, si sa ma consider deja batran pentru aceasta lume.

De ce nu suntem toti impacati cu moartea? Poate pentru ca unii dintre noi nu vad acest fapt inevitabil ca un orizont normal al omului. Heidegger spunea ca acela care gandeste traieste pentru a muri. Dar eu cunosc multi indivizi, chiar si culti, care in preajma unor cuvinte sau stari morbide fac gesturi de acatist si scuipa in san de frica.

As fi dispus sa-l accept pe Epicur care ne invata sa nu ne facem griji atunci cand moartea soseste, fiindca oricum noi nu vom mai fi acolo s-o vedem. Cred ca tot ce ramane de aflat cand mori este daca poti face cumva sa nu suferi, deoarece durerea ne displace tuturor. Dar pe aceia disperati care se vaita si tremura la gandul despartirii nu-i vad capabili sa urmeze sfatul lui Epicur. E sigur ca au o slabiciune, fie n-au reusit sa puna ordine in ceea ce va urma dupa ei, fie se despart cu greu de placerile unui epicurian.

Am observat ca, mai cu seama, aceia care stau agatati de cate un proiect de viata sau de vreo speranta desarta resping inconstient inefabilul. Si de aceea, nu cred ca este cazul sa caut razbunarea pentru faradelegile sau abuzurilor altora. Oricum nu voi gasi metoda si placerea pe care ei le-au avut cand m-au chinuit si sunt convins ca vor trai cu pacatele si mizeriile lor fara remuscari si, poate, chiar pana la adanci batraneti.

Umberto Eco a fost cel care mi-a clarificat sensul vietii si al mortii. Cititi dialogul purtat de eseist cu un discipol de-al sau, aparut in Pliculetul Minervei, in anul 2000, si veti intelege singuri.

La intrebarea lui Criton: ” Maestre, cum te poti apropia fara probleme de moarte?”, Eco i-a raspuns ca singurul mod de a te pregati de moarte este sa te convingi ca toti din jurul tau sunt niste dobitoci.

“Vezi tu, cum poti sa te apropii de moarte, chiar si credincios fiind, daca te gandesti ca, in timp ce tu mori, tineri de ambele sexe danseaza in discoteca, iluminati oameni de stiinta dezleaga ultimele taine ale cosmosului, politicieni incoruptibili plamadesc o societate mai buna, ziare si televiziuni s-au decis sa dea stiri relevante, intreprinzatorii responsabili au grija ca produsele lor sa nu degradeze mediul? Gandul ca, in timp ce toate aceste lucruri minunate au loc, tu te prapadesti, ar fi insurmontabil.

Altceva e insa daca te gandesti ca, in  momentul in care simti ca n-o mai duci mult, ai convingerea de nezdruncinat ca lumea este plina de dobitoci, ca dobitoci sunt cei care danseaza in discoteca, dobitoci sunt oamenii de stiinta care cred ca au dezlegat tainele cosmosului, dobitoci, politicienii care propun leacul universal pentru toate relele lumii, dobitoci, cei care umplu pagini dupa pagini cu barfe nesarate, dobitoci, industriasii sinucigasi care distrug planeta. N-o sa fii in acel moment fericit, mangaiat, incantat sa parasesti aceasta vale de dobitoci?

Criton insista si intreaba: “Maestre, dar cand trebuie sa-ncep sa gandesc in felul acesta?”

Eco ii raspunde: ” Sa mai ai rabdare, fiindca cine crede ca la douazeci sau chiar si la trezeci de ani ca toti din jurul lui sunt dobitoci e un dobitoc si n-o sa ajunga nicicand un intelept. Trebuie inceput prin a crede ca toti ceilalti sunt mai buni decat noi, dupa care, evoluand putin cate putin, trebuie sa ai primele indoieli firave spre patruzeci, sa incepi revizuirea intre cincizeci si saizeci, si sa ajungi din urma ceetitudinea in vreme ce te indrepti spre suta de ani, gata insa sa dispari de indata ce primesti telegrama de convocare.

Sa te convingi ca toti care ne stau in preajma sunt niste dobitoci este efectul unei arte subtile si iscusite, nu e la indemana oricarui maimutoi. Necesita studiu si truda. Nu trebuie sa fortezi etapele. Trebuie sa ajungi la acel nivel lin, exact cand esti gata sa dai coltul cu seninatate. Dar, fie si cu o clipa inainte, trebuie inca sa credem ca cineva, pe care il iubim si la care tinem, nu e chiar un dobitoc. Intelepciunea consta in a recunoaste doar la momentul cuvenit (si nu inainte) ca si el era un dobitoc. Doar atunci poti sa-ti dai duhul.

Prin urmare, marea arta consta in a studia putin cate putin gandirea universala, a scruta panorama moravurilor, a monitoriza zi dupa zi mass-media, afirmatiile artistilor siguri de ei, maximele politicienilor slobozi la gura, filosofemele criticilor apocaliptici, aforismele eroilor charismatici (…). Numai atunci, in sfarsit, vei avea cutremuratoarea revelatie ca toti sunt niste dobitoci. Moment in care vei fi copt pentru intalnirea cu moartea.

Va trebui sa rezisti pana la sfarsit acestei ingrozitoare revelatii, te vei incapata sa crezi ca macar unul spune lucruri de bun-simt, ca acel conducator vrea cu adevarat binele celor multi.  Este firesc, este omenesc, este conform speciei noastre sa respingi convingerea ca toti ceilalti sunt fara deosebire dobitoci, altfel de ce-ar merita sa traiesti? Dar, atunci cand in sfarsit vei afla, vei fi inteles de ce merita (ca chiar e incantator) sa mori.”

Criton trage urmatoarea concluzie: “Maestre, n-as vrea sa iau decizii grabite, dar ma paste gandul ca si dumneavoastra sunteti un dobitoc!” Iar Eco ii raspunde: ” Vezi, deja esti pe drumul cel bun.”

Sper ca ati avut rabdare sa cititi si sa reflectati. Nici nu stiu daca sa va mai urez “La multi ani” sau la cat mai multi dobitoci in jurul vostru. Depinde doar de voi ce vreti sa faceti in restul vietii care v-a mai ramas….

Oriunde te-ai afla cu spiritul si credinta personale, ai de dat socoteala Divinitatii pentru greselile tale. Lucrul bun in toata aceasta atentionare capitala este ca stii de ce ar trebui sa te feresti. Partea rea este aceea ca omul se naste pacatos, precum Adam, cel care n-a rezistat ispitei.

Aparitia lui Iisus a fost singura iertare primita de oameni. Lui i s-au imputat toate pacatele celor vii sau morti. Dar de atunci si pana acum, traim de prea mult timp numarand minciunile si inselaciunile. Despre pacate nu vorbim, nici nu gandim. Poate, doar, ne amintim la sarbatori sau cand ne cade Cerul in cap.

Dintre cele sapte pacate capitale, s-a uitat ca unul le precede pe toate: mandria/trufia/iubirea de sine. Din el s-a nascut devotiunea pentru Satana, acel personaj negativ distribuit in rolul plasatorului de ispite. Omul a fost invatat de biserica sa respinga orice tentatie, dar mai presus de toate sa nu fie mandru. Sa nu se bucure de agoniseala nesabuita sau lacomie nestavilita. Asa erau predicile secolelor de dupa Hristos.

Acum, dupa 2000 de ani,  mandria nu mai este un pacat capital, nici macar unul ordinar. Este tot mai mult o filosofie de viata prospera si dezirabila. De la indemnul sa fii mandru de tara ta, de realizarile tale, de serviciul tau, de prietenii tai, de bunurile tale am inversat viciul in capriciu, mai apoi in beneficiu.

Mandria a fost impartita, de ceva timp, intr-una autentica si alta hybristica. Prima este dezirabila social, orientata spre reusita, asociata cu increderea, randamentul si succesul. Se spune ca mandria veritabila nu presupune lauda, adica exteriorizarea verbala a reusitei. A doua s-ar fi nascut din contopirea ei cu o alta emotie: dispretul. Cultul personalitatii, desconsiderarea celorlalti, aroganta, ipocrizia, snobismul, narcisismul o definesc, in esenta. Damnabili sunt in aceasta noua interpretare a legilor credintei doar cei care profita de oportunitati pentru a interioriza evenimentele pozitive, asumandu-si creditul pentru un succes, de cate ori au ocazia.

Tot de ceva timp, omenirea a despartit demnitatea de mandrie. Dar abia in ultimul secol a a reusit sa atribuie mandriei parti bune, acceptabile. Urmarea acestei “revolutii” morale a fost construirea ego-ului toxic, a orgoliului. Acesta ar fi, in noua interpretare, pacatul de neacceptat al omului. Nu de ordin moral, asa cum spune credinta, ci functional: daca orgoliosul se bazeaza pe parerile celorlalti sau pe ceea ce crede ca gandesc ceilalti despre el, atunci o astfel de personalitate nu exista cu adevarat, ci este doar un simulacru.

Astazi, nici biserica si nici oamenii nu mai respecta mesajul original al Mantuitorului. Le-a fost de ajuns sa stie ca marturisirea pacatelor duce la iertarea lor. Mai departe, omul a trait pentru a transforma un pacat capital intr-o tehnologie de inselat regula. Oricate justificari am gasi pentru pozitivarea mandriei, nu vom reusi decat sa negam intreaga constructie a credintei in Dumnezeu. Si cum mandria este pacatul suprem din care se intrupeaza celalalte, odata negata sau edulcorata existenta sa tot fundamentul credintei se naruie.

Cand vom celebra nasterea lui Iisus, sa ne gandim ca acesta este unul dintre rarele momente cand mai putem indrepta lucrurile rele pe care le-am facut in viata noastra, plina de pacate.

M-am intrebat: din miile de nume din agenda niciunul n-a avut ceva de zis? N-am stat prea mult pe ganduri. Am realizat ca si reciproca este valabila. N-am simtit niciun moment ca trebuie sa apelez pe careva. Veti crede ca m-am autoizolat. Asa cum fac unii  intentionat. Nici pe departe. Am fost activ pe Facebook, mi-am citit mailurile si am comunicat prin viu grai cu zeci de oameni.

A fost o revelatie placuta. Nicidecum o dezamagire insuportabila, asa cum mi s-a intamplat a doua zi dupa ce nu mai eram important pentru altii. Desi pare greu de crezut, incep sa simt placerea de a trai fara televizor si telefon. Nu voi reusi prea curand sa renunt la computer, poate si pentru ca este singurul care nu ma obliga sa fac ceva impotriva vointei mele.

In ultimii ani, telefonul a devenit un indicator de status dar si un instrument perfid de control. Eu am reusit sa ma eliberez de el si sa revin la normalitatea de dinainte de 1997. Atunci cand imi planificam o convorbire si eram liber sa decid cand sunt disponibil. Va sugerez sa incercati, macar o zi, sa fiti liberi.

Asa au trait sute de ani. Pana cand, intr-o zi, un general s-a umplut de glorie pe campul de lupta. A cucerit mari provincii si le-a adus in stapanirea Romei, dupa zeci de ani de razboi. Brusc a castigat faima. Si odata cu ea, ambitia de a fi recunoscut ca salvatorul patriei. In acest moment, dorintele lui de satisfacere a orgoliului personal au intrat in coliziune cu regula de aur a democratiei – poporul stabileste cata putere poti primi. Vechile sale frustrari si invidia pe realizarile unui fost camarad ajuns conducator al Romei l-au determinat pe marele invingator al Galiei sa primeasca recunostinta poporului cu forta. A fost primul care si-a luat armatele in cetatea sfanta si le-a impus cetatenilor liberi si Senatului sa-l recunoasca drept dictator pe viata. De aici incolo se cunoaste ce s-a intamplat…

Ave Caesar imperator!

Experimentele nereusite, carierele distruse sau proiectele nefinalizate ale conglomeratului de interese politice, de business si de intelligence  au produs o masa critica de indivizi care nu-si mai gasesc locul in parcelele stabilite candva. Acestia sunt “glorii” fabricate, cu multe medalii atribuite in secret. Rand pe rand, ei si-au vazut deconspirata “legenda”, au ramas blocati in liftul care-i transporta intre palierele de decizie, au devenit o povara mult prea grea pentru sponsorii lor. Dar indispensabilii nu sunt “programati” sa renunte si nici nu au conceptul unei “adormiri” elegante.

In ultimul an i-ati remarcat in forma lor gaunoasa, artificiala ori demagogica. Sunt oamenii cu proiecte fastuoase, cu sustineri grandioase si cu promisiuni fara valoare. Sunt unicatele care nu vor sa fie retrase din fabricatie. Fiecare este liderul singuratic al unui proiect de salvare a Romaniei si de transformare radicala spre o noua societate.

Numarati-i cand apar la televizor, uitati-va cine au fost si ce vor sa fie, puneti-i deoparte de restul si apoi adunati-i intr-un singur loc. Veti gasi in ei un numitor comun. Sunt alergatori de cursa lunga ale caror culoare se unesc la finish. Traim vremuri exceptionale si tulburatoare. Toata scursura de caractere umane savant deghizata in organizatiile cheie ale statului se disociaza in sute de particule si se recristalizeaza sub o alta forma, peste un an. Precum pilitura de fier atrasa de un magnet….

Nimeni, în nici un domeniu, nu muncește dacă munca sa nu are un sens.  Cînd tu, ca redacție, devii mic, se naște o disproporție care te face să pierzi constant lupte de informare și de insistență cu cei despre care scrii, fie că e vorba de politicieni, administrație locală sau companiile care au ajuns să domine viața publică. Dacă tăierea de costuri duce la amputarea meseriei, atunci nu mai merită să faci asta.

Puteti citi aici ce a vrut sa spuna Catalin Tolontan. Dar, pe mine, gandurile lui Catalin m-au ajutat sa-mi pastrez mintea limpede si sa rezist agresiunii constante care ma face sa cred ca sunt un om sanatos intr-un azil de nebuni. Subscriu ideii ca nu mai merita sa fii jurnalist daca ai de-a face cu macelari, sonati si politruci la butoane. Asta nu mai este presa, ci prestatie de presa.  Voi accepta cu placere sa fiu citat ca martor la viitorul proces al groparilor presei libere. Asta daca nu cumva voi ajunge in boxa acuzatilor si condamnat in lipsa pentru deviationism, nesupunere civica sau alte “infractiuni” inventate de calaii din media.

Aceasta perceptie este tributara logicii primare care ne spune ca un om presupus vinovat are dreptul la o judecata corecta. Dar acuzatorii nu sunt in aceasta situatie. Ei sunt si judecatorii propriei decizii. Iar cel supus sanctionarii nu este vreun soldat japonez uitat pe o insula din Pacific. Este foarte bine conectat la strategiile electorale si are pregatite variantele de regrupare intr-o alta zona de actiune politica.

De-a lungul anilor am scris foarte des despre Mircea Geoana. Am atras atentia asupra unor riscuri intr-o perioada cand putini aveau curajul s-o faca si am platit pentru aceasta indrazneala. Multi dintre cei care il pedepsesc astazi i-au fost atunci aproape si l-au aparat. Nu trebuie sa fim surprinsi ca acum s-au intors impotriva lui. Fiindca aceasta este (pentru multi oameni crescuti in mediul politic) o atitudine inoculata din perioada de initiere. Fidelitatea fata de lider si executarea ordinelor au fost, inclusiv pentru Mircea Geoana, o metoda de conducere preferata.

Desi partidele romanesti folosesc termeni si concepte specifice democratiei ca tip de organizare, in interiorul lor (mai putin este cazul la PNL si UDMR) sunt mai aproape de organizarea tribala. Asa se explica dreptul suveran al presedintelui de partid in stabilirea directiilor strategice si alegerea echipelor de conducere. Prin reciprocitate, sanctiunile si razbunarile sunt acceptate ca mod de consolidare a puterii informale. Din aceasta forma primitiva de organizare rezulta ca Mircea Geoana era prevenit si chiar obligat sa-si accepte soarta. Stia ca provocarile si diferentierea personala fata de deciziile noului lider vor produce o bresa de autoritate, apoi o ruptura definitiva. Era constient ca nu va avea un proces corect, pentru ca nimeni nu mai era dispus sa mimeze respectarea unor cutume.

Tot ce am vazut pana acum a fost o lupta de imagine intre cei care doreau sa para eleganti in aplicarea unei hotarari extreme si cel care cauta sa atraga simpatia pentru construirea rolului victimei. Poate n-ati remarcat, dar Mircea Geoana i-a copiat tactica invingatorului sau din alegerile prezidentiale. El nu se va opri doar la contemplarea unui esec…

A doua chestiune: scoaterea din joc a unui personaj indezirabil. In aceasta privinta, Mircea Geoana este intr-adevar un maestru. Va aplica toate tacticile de salvare a propriului ego. De la eroism la tragism, de la independenta pana la cinism. Se cunosc doua situatii cand oamenii se lupta pentru supravietuire cu toate armele pe care le au la dispozitie: cand realizeaza ca pierd tot sau cand sunt obligati. Nu are rost sa speculam in care dintre ele se plaseaza fostul presedinte al PSD. Doar va invit sa reflectati asupra urmatoarei asertiuni: nu toti suntem dispusi sa acceptam aceleasi definitii pentru virtuti ca demnitatea, altruismul sau responsabilitatea.

Cei mai periculosi indivizi nu sunt din categoria celor care accepta sa paraseasca o functie, onorant sau dezonorant, ci aceia care nu vor deloc, indiferent din ce motiv.

El continua sa-mi spuna despre “vremurile” acelea cand existau reguli si respect pentru oamenii de calitate. Il las sa se descarce. Se plange ca a muncit atata timp si a ajuns sa traiasca din produsele obtinute in gospodaria proprie. Dau din cap aprobator si ii intaresc vorbele: vom ajunge sa ne asiguram singuri masa zilnica. Barbatul se revolta impotriva alimentatiei nesanatoase si a dependentei societatii de consum de otrava din mancarea noastra. Pana si copiii lui sufera de acest sindrom al modernitatii!

Observ ca timpul trece si nu aflu nimic in plus despre relatia din trecut cu tatal meu. Inchid politicos discutia si ii urez succes barbatului de pe strada. Plec de langa el zambind. Nu mi-am cunoscut niciodata tatal si habar n-am cine este. Oare m-a confundat cu altcineva?