Acesta este cel mai bun serial dramatic din America. Conform juriului de specialitate al premiilor Grammy. Le dau dreptate celor care l-au votat. Si va recomand sa-l vedeti. Este o drama (plina de controverse) a vremurilor noastre, bazata pe evenimente reale. Usor neverosimil, putin fantastic, dar bine realizat in detaliile sale artistice. Cine este pasionat de intrigi la cel mai inalt nivel poate gasi in serial un “partener” de nadejde.

Cand inca nu se vorbea la televiziuni de noua lege a sanatatii, iar sistemul medical de urgenta era viguros si de neclintit, mi-am propus sa-l invit la emisiunea Spatiul deciziilor pe ministrul sanatatii. Aveam un scop precis: sa aflu ce vicii ascunse si modificari periculoase apar in raportul prezidential. Cum nu era (raportul) opera oficialilor din minister, puteam sa-l inteleg pe proaspatul sef al sanatatii ca se simte incomod in aceasta conversatie.

Desi am o relatie profesionala buna cu persoanele din staff-ul sau si n-am fost niciodata amanat ori dus cu vorba, am inteles imediat din tonul acestora cat de stanjenitoare este situatia. Nimeni nu dorea sa vorbeasca despre acel proiect, nici ministrul, nici vreun secretar de stat. Toti spuneau ca nu este treaba lor, ca nu vor sa se amestece, ca sunt plecati cu treaba prin tara sau in strainatate. Tot felul de scuze.

Pentru prima oara, o invitatie la emisiune a ramas fara un raspuns cert. Nici atunci, nici mai tarziu n-a mai revenit nimeni cu vreo confirmare. Desi, intre timp, legea a intrat in dezbatere publica. Mi-am adus aminte de acest incident dupa ce am vazut radicalismul, violenta verbala si simbolica, oportunismul unora fata de incidentul cu Raed Arafat. Pana sa apara disidenta sa la lege, nimeni nu a fost deranjat sau interesat de modificarile dramatice aparute in proiect. Sunt doua concluzii sumare pe care le trag.

Prima: Romanii se coalizeaza numai cand au un martir care sa le sustina cauza.

A doua: Romanii sunt usor de manipulat cu drame si povesti.

Tags:legea sanatatii, raed arafat, spatiul deciziilor

Ce-ar fi sa faceti o alegere… Intre serviciul de urgenta, masina mortuara si paradis. Nu va ofer niciun indiciu, dar considerati ca aveti de luat aceasta decizie pentru tot anul, acum, pe loc. Veti vrea sa fie paradisul, chiar daca nu gasiti vreun motiv realist sa sperati. Mai curand, veti vedea in serviciul de urgenta o solutie pentru momentele de cumpana prin care veti trece. Iar unii pot gasi ca finalul anului (sau chiar mai devreme) este si sfarsitul. Dar ce-ati spune daca merg toate odata?

Totul este posibil in acest an 2012, apocaliptic, daca i-am lua in serios pe decodorii calendarului maya; de criza profunda cand auzim predictiile finantatistilor mondiali si ale patronilor lor.

Ca orice roman umil(it) si docil (n-as putea spune care defect prevaleaza!), vad “viata noua” in felul meu. Usor nefericit. Sau, mai corect din punct de vedere al limbajului oficial, doar nemultumit, fiindca nefericirea nu este recunoscuta la noi.
Sa gandim pozitiv!, vor spune multumitii de sine si fericitii cu economii dosite in timpul crizei. Am trecut peste un an minunat!, e deviza lor, si va veni unul mai bun! Acestia sunt candidatii care vor alege doar Raiul si ne vor refuza noua, celor nemultumiti, un loc printre ei.

Teoria mea este simpla. Numai ei, multumitii, pot face recurs la nemurire pentru ca doar ei au dreptul sa slujeasca ori, dupa caz, sa se revolte impotriva omului cu doua mandate.

Vedeti voi, aceasta tara a creat din cauza unui capriciu politic doua tabere, ambele fericite pana peste poate de starea lor. Unii se bucura de beneficiile excesului de putere, iar altii de anti-putere. Unii fac bani, isi hranesc orgoliul, familia si amantele prin accesul si mentinerea in functii, ceilalti isi rezolva fix aceleasi probleme stand cu fundul in sus si luptand pe dos.

Cele doua tabere pot fi chiar compuse din dusmani ireductibili, desi de multe ori combatantii sunt fosti amici sau, candva, in trecut, concurenti pentru obtinerea unor avantaje. Totusi, prin actiunile lor, antagonice in fata publicului, si de cele mai multe ori distructive, acesti profitori ai crizei ating acelasi obiectiv: specularea vulnerabilitatilor si tranzactionarea sufletelor in schimbul banilor.

Succesul lor este, in mod paradoxal, puntea pe care acestia se invrednicesc sa o mentina. Neaparat e nevoie de o gloata care sa se adune in jurul pantofului sultanului si de o alta care sa-l injure pe suveran din curte, curajos si vartos, cu voie de la stapanire.

Din cate v-ati dat seama nu ma refer la politicieni. Ar fi fost prea simplu si previzibil. Ma gandesc la catei, dulai si lupi, adica profitorii crizei morale, care precede si domina criza economica din Romania. Inainte de orice acuza profesionala, atat iubitorii cat si injuratorii Zeului, trebuie judecati pentru mizeria morala, etica si deontologica in care se scalda cu deosebita savoare.

Din cauza lor si in preajma lor, Raiul (in sensul de oportunitate benefica pentru orice muritor) nu este o optiune pentru noi, ceilalti, care speram sa ne fie mai bine in acest an. Ce le mai ramane romanilor in 2012 ? Ambulanta sau dricul. O parte din vina pentru ingustarea optiunilor ne apartine. Noi am tacut, am indurat si i-am incurajat pe ceilalti sa detina controlul asupra noastra… Daca n-am fost capabili sa speculam criza ca ei, acum ne taram pe burta si ne uitam la televizor, acolo unde se aseaza frumos, la taclale, profitorii….

Se spune ca intre Craciun si Anul Nou creste rata sinuciderilor. Probabil ca motivatia celor care pleaca de bunavoie dintre noi tine de oarece nemultumiri si note de plata imposibil de achitat, in timpul vietii lor. M-am gandit serios la resorturile interne care-l determina pe om sa-si aleaga moartea. Stiu ca o sinucidere este explicabila stiintific, in functie de temperament si motivatie.  Dar oare moartea fara programare n-are si ea factorii ei stiintifici sau ambientali?

De exemplu, raposatul tata al premierului Boc (fie-i tarana usoara!) ma face sa sper ca voi supravietui in aceasta lume inca o data pe cat am trait pana azi. La fel de bine, as putea sa-i iau ca exemplu pe cei care se despart de noi de tineri din cauze violente, precum un accident de masina/avion sau o supradoza, si sa ma consider deja batran pentru aceasta lume.

De ce nu suntem toti impacati cu moartea? Poate pentru ca unii dintre noi nu vad acest fapt inevitabil ca un orizont normal al omului. Heidegger spunea ca acela care gandeste traieste pentru a muri. Dar eu cunosc multi indivizi, chiar si culti, care in preajma unor cuvinte sau stari morbide fac gesturi de acatist si scuipa in san de frica.

As fi dispus sa-l accept pe Epicur care ne invata sa nu ne facem griji atunci cand moartea soseste, fiindca oricum noi nu vom mai fi acolo s-o vedem. Cred ca tot ce ramane de aflat cand mori este daca poti face cumva sa nu suferi, deoarece durerea ne displace tuturor. Dar pe aceia disperati care se vaita si tremura la gandul despartirii nu-i vad capabili sa urmeze sfatul lui Epicur. E sigur ca au o slabiciune, fie n-au reusit sa puna ordine in ceea ce va urma dupa ei, fie se despart cu greu de placerile unui epicurian.

Am observat ca, mai cu seama, aceia care stau agatati de cate un proiect de viata sau de vreo speranta desarta resping inconstient inefabilul. Si de aceea, nu cred ca este cazul sa caut razbunarea pentru faradelegile sau abuzurilor altora. Oricum nu voi gasi metoda si placerea pe care ei le-au avut cand m-au chinuit si sunt convins ca vor trai cu pacatele si mizeriile lor fara remuscari si, poate, chiar pana la adanci batraneti.

Umberto Eco a fost cel care mi-a clarificat sensul vietii si al mortii. Cititi dialogul purtat de eseist cu un discipol de-al sau, aparut in Pliculetul Minervei, in anul 2000, si veti intelege singuri.

La intrebarea lui Criton: ” Maestre, cum te poti apropia fara probleme de moarte?”, Eco i-a raspuns ca singurul mod de a te pregati de moarte este sa te convingi ca toti din jurul tau sunt niste dobitoci.

“Vezi tu, cum poti sa te apropii de moarte, chiar si credincios fiind, daca te gandesti ca, in timp ce tu mori, tineri de ambele sexe danseaza in discoteca, iluminati oameni de stiinta dezleaga ultimele taine ale cosmosului, politicieni incoruptibili plamadesc o societate mai buna, ziare si televiziuni s-au decis sa dea stiri relevante, intreprinzatorii responsabili au grija ca produsele lor sa nu degradeze mediul? Gandul ca, in timp ce toate aceste lucruri minunate au loc, tu te prapadesti, ar fi insurmontabil.

Altceva e insa daca te gandesti ca, in  momentul in care simti ca n-o mai duci mult, ai convingerea de nezdruncinat ca lumea este plina de dobitoci, ca dobitoci sunt cei care danseaza in discoteca, dobitoci sunt oamenii de stiinta care cred ca au dezlegat tainele cosmosului, dobitoci, politicienii care propun leacul universal pentru toate relele lumii, dobitoci, cei care umplu pagini dupa pagini cu barfe nesarate, dobitoci, industriasii sinucigasi care distrug planeta. N-o sa fii in acel moment fericit, mangaiat, incantat sa parasesti aceasta vale de dobitoci?

Criton insista si intreaba: “Maestre, dar cand trebuie sa-ncep sa gandesc in felul acesta?”

Eco ii raspunde: ” Sa mai ai rabdare, fiindca cine crede ca la douazeci sau chiar si la trezeci de ani ca toti din jurul lui sunt dobitoci e un dobitoc si n-o sa ajunga nicicand un intelept. Trebuie inceput prin a crede ca toti ceilalti sunt mai buni decat noi, dupa care, evoluand putin cate putin, trebuie sa ai primele indoieli firave spre patruzeci, sa incepi revizuirea intre cincizeci si saizeci, si sa ajungi din urma ceetitudinea in vreme ce te indrepti spre suta de ani, gata insa sa dispari de indata ce primesti telegrama de convocare.

Sa te convingi ca toti care ne stau in preajma sunt niste dobitoci este efectul unei arte subtile si iscusite, nu e la indemana oricarui maimutoi. Necesita studiu si truda. Nu trebuie sa fortezi etapele. Trebuie sa ajungi la acel nivel lin, exact cand esti gata sa dai coltul cu seninatate. Dar, fie si cu o clipa inainte, trebuie inca sa credem ca cineva, pe care il iubim si la care tinem, nu e chiar un dobitoc. Intelepciunea consta in a recunoaste doar la momentul cuvenit (si nu inainte) ca si el era un dobitoc. Doar atunci poti sa-ti dai duhul.

Prin urmare, marea arta consta in a studia putin cate putin gandirea universala, a scruta panorama moravurilor, a monitoriza zi dupa zi mass-media, afirmatiile artistilor siguri de ei, maximele politicienilor slobozi la gura, filosofemele criticilor apocaliptici, aforismele eroilor charismatici (…). Numai atunci, in sfarsit, vei avea cutremuratoarea revelatie ca toti sunt niste dobitoci. Moment in care vei fi copt pentru intalnirea cu moartea.

Va trebui sa rezisti pana la sfarsit acestei ingrozitoare revelatii, te vei incapata sa crezi ca macar unul spune lucruri de bun-simt, ca acel conducator vrea cu adevarat binele celor multi.  Este firesc, este omenesc, este conform speciei noastre sa respingi convingerea ca toti ceilalti sunt fara deosebire dobitoci, altfel de ce-ar merita sa traiesti? Dar, atunci cand in sfarsit vei afla, vei fi inteles de ce merita (ca chiar e incantator) sa mori.”

Criton trage urmatoarea concluzie: “Maestre, n-as vrea sa iau decizii grabite, dar ma paste gandul ca si dumneavoastra sunteti un dobitoc!” Iar Eco ii raspunde: ” Vezi, deja esti pe drumul cel bun.”

Sper ca ati avut rabdare sa cititi si sa reflectati. Nici nu stiu daca sa va mai urez “La multi ani” sau la cat mai multi dobitoci in jurul vostru. Depinde doar de voi ce vreti sa faceti in restul vietii care v-a mai ramas….

Ar fi de preferat sa ascultam colinde sau cantece ale uratorilor, in ziua de Ajun. Dar eu am obosit sa fredonez, precum un menestrel de ocazie, aceleasi versuri si sunete. Sper sa ma intelegeti si sa acceptati ca respect sarbatorile, fara sa le imit mecanic. Sa ne imaginam ca suntem acolo unde ne dorim sa fim. Eu as fi vrut sa fiu acum la soare, pe plaja.
Riccardo Eberspacher – Maria

Paco Fernandez & Neve – Indescribable Feeling