Candva, dupa ce Biserica crestina a capatat vigoare, ispitele s-au despartit de pacate, iar acestea din urma s-au ierarhizat si imortalizat in cartea de capatai a credinciosului. Nici celelalte religii n-au ignorat pacatul din pericolul care-l pandeste pe muritor de interventia malefica a Necuratului.

Oriunde te-ai afla cu spiritul si credinta personale, ai de dat socoteala Divinitatii pentru greselile tale. Lucrul bun in toata aceasta atentionare capitala este ca stii de ce ar trebui sa te feresti. Partea rea este aceea ca omul se naste pacatos, precum Adam, cel care n-a rezistat ispitei.

Aparitia lui Iisus a fost singura iertare primita de oameni. Lui i s-au imputat toate pacatele celor vii sau morti. Dar de atunci si pana acum, traim de prea mult timp numarand minciunile si inselaciunile. Despre pacate nu vorbim, nici nu gandim. Poate, doar, ne amintim la sarbatori sau cand ne cade Cerul in cap.

Dintre cele sapte pacate capitale, s-a uitat ca unul le precede pe toate: mandria/trufia/iubirea de sine. Din el s-a nascut devotiunea pentru Satana, acel personaj negativ distribuit in rolul plasatorului de ispite. Omul a fost invatat de biserica sa respinga orice tentatie, dar mai presus de toate sa nu fie mandru. Sa nu se bucure de agoniseala nesabuita sau lacomie nestavilita. Asa erau predicile secolelor de dupa Hristos.

Acum, dupa 2000 de ani,  mandria nu mai este un pacat capital, nici macar unul ordinar. Este tot mai mult o filosofie de viata prospera si dezirabila. De la indemnul sa fii mandru de tara ta, de realizarile tale, de serviciul tau, de prietenii tai, de bunurile tale am inversat viciul in capriciu, mai apoi in beneficiu.

Mandria a fost impartita, de ceva timp, intr-una autentica si alta hybristica. Prima este dezirabila social, orientata spre reusita, asociata cu increderea, randamentul si succesul. Se spune ca mandria veritabila nu presupune lauda, adica exteriorizarea verbala a reusitei. A doua s-ar fi nascut din contopirea ei cu o alta emotie: dispretul. Cultul personalitatii, desconsiderarea celorlalti, aroganta, ipocrizia, snobismul, narcisismul o definesc, in esenta. Damnabili sunt in aceasta noua interpretare a legilor credintei doar cei care profita de oportunitati pentru a interioriza evenimentele pozitive, asumandu-si creditul pentru un succes, de cate ori au ocazia.

Tot de ceva timp, omenirea a despartit demnitatea de mandrie. Dar abia in ultimul secol a a reusit sa atribuie mandriei parti bune, acceptabile. Urmarea acestei “revolutii” morale a fost construirea ego-ului toxic, a orgoliului. Acesta ar fi, in noua interpretare, pacatul de neacceptat al omului. Nu de ordin moral, asa cum spune credinta, ci functional: daca orgoliosul se bazeaza pe parerile celorlalti sau pe ceea ce crede ca gandesc ceilalti despre el, atunci o astfel de personalitate nu exista cu adevarat, ci este doar un simulacru.

Astazi, nici biserica si nici oamenii nu mai respecta mesajul original al Mantuitorului. Le-a fost de ajuns sa stie ca marturisirea pacatelor duce la iertarea lor. Mai departe, omul a trait pentru a transforma un pacat capital intr-o tehnologie de inselat regula. Oricate justificari am gasi pentru pozitivarea mandriei, nu vom reusi decat sa negam intreaga constructie a credintei in Dumnezeu. Si cum mandria este pacatul suprem din care se intrupeaza celalalte, odata negata sau edulcorata existenta sa tot fundamentul credintei se naruie.

Cand vom celebra nasterea lui Iisus, sa ne gandim ca acesta este unul dintre rarele momente cand mai putem indrepta lucrurile rele pe care le-am facut in viata noastra, plina de pacate.

Deunazi am remarcat o noutate in viata mea. Mai intai a fost surprinzatoare, apoi s-a transformat in obisnuinta. Telefonul mobil n-a sunat deloc. Toata ziua. Nu era la fel ca atunci cand cartela SIM s-a blocat si am fost izolat de restul lumii pentru 24 de ore. Era altceva. Ca o senzatie de intoarcere in timp. In vremurile cand comunicam cu cei apropiati dintr-un punct fix, atunci cand simteam nevoia.

M-am intrebat: din miile de nume din agenda niciunul n-a avut ceva de zis? N-am stat prea mult pe ganduri. Am realizat ca si reciproca este valabila. N-am simtit niciun moment ca trebuie sa apelez pe careva. Veti crede ca m-am autoizolat. Asa cum fac unii  intentionat. Nici pe departe. Am fost activ pe Facebook, mi-am citit mailurile si am comunicat prin viu grai cu zeci de oameni.

A fost o revelatie placuta. Nicidecum o dezamagire insuportabila, asa cum mi s-a intamplat a doua zi dupa ce nu mai eram important pentru altii. Desi pare greu de crezut, incep sa simt placerea de a trai fara televizor si telefon. Nu voi reusi prea curand sa renunt la computer, poate si pentru ca este singurul care nu ma obliga sa fac ceva impotriva vointei mele.

In ultimii ani, telefonul a devenit un indicator de status dar si un instrument perfid de control. Eu am reusit sa ma eliberez de el si sa revin la normalitatea de dinainte de 1997. Atunci cand imi planificam o convorbire si eram liber sa decid cand sunt disponibil. Va sugerez sa incercati, macar o zi, sa fiti liberi.

Cateva sute de ani, Roma antica s-a protejat de pericolul acumularii puterii in mainile unui singur om prin cateva mecanisme si institutii eficiente: republica, senatul, oamenii liberi, consulii si tribunii. Dar cel mai puternic instrument nu era trecut in regulamente sau tratate. Frica de aparitia vreunui gand de putere absoluta era atat de mare incat din generatie in generatie romanii erau convinsi ca orice om merita sa moara daca este suspect de autoritarism. Din primii ani de scoala si pana la batranete, romanii vegheau la un singur pericol capital: aparitia vreunui dictator.

Asa au trait sute de ani. Pana cand, intr-o zi, un general s-a umplut de glorie pe campul de lupta. A cucerit mari provincii si le-a adus in stapanirea Romei, dupa zeci de ani de razboi. Brusc a castigat faima. Si odata cu ea, ambitia de a fi recunoscut ca salvatorul patriei. In acest moment, dorintele lui de satisfacere a orgoliului personal au intrat in coliziune cu regula de aur a democratiei – poporul stabileste cata putere poti primi. Vechile sale frustrari si invidia pe realizarile unui fost camarad ajuns conducator al Romei l-au determinat pe marele invingator al Galiei sa primeasca recunostinta poporului cu forta. A fost primul care si-a luat armatele in cetatea sfanta si le-a impus cetatenilor liberi si Senatului sa-l recunoasca drept dictator pe viata. De aici incolo se cunoaste ce s-a intamplat…

Ave Caesar imperator!

O reclama pentru liderii nostalgici – aceia care au avut candva puterea si au ramas singuri, cu ea. Sa speram ca nu ne va ameninta nimeni viata pentru ca ne pemitem sa glumim pe seama lor, asa cum s-a intamplat cu autorii acestui spot. Macar atat sa avem si noi dreptul, daca ei pot sa faca orice cu viata noastra.

Am parcurs un drum care seamana tot mai mult cu rolul unui personaj care si-a atins limitele. Simt ca finalul suna in acest fel:
ETTA JAMES – TRUST IN ME
Pentru cei care au auzit de Mad Men, un serial de televiziune recomandat numai celor care sunt nemultumiti de viata lor, povestile descrise sunt adevaruri spuse in alte cuvinte.

Chiar daca nu exista o comparatie per se, istoria fiecarei experiente traite retine doar concluziile. Nu conteaza cine esti, ce crezi si ce-ti doresti. Doar ce ai de oferit. Asta te ridica! Ramane sa-mi gasesc un alt drum…