Ma gandesc la numarul 33. Impulsul mi l-a dat Mana prin articolul sau despre niste prieteni care-si serbeaza ziua de nastere. Pentru mine, cifra a avut doua semnificatii vechi si una mai noua: o procedura medicala empirica, o bariera in calea vietii si numarul norocos la ruleta. Cand eram mai mic, de cate ori imi verificau respiratia cu stetoscopul, doctorii ma puneau sa spun 33. Ma contraria mereu aceasta solicitare imperativa fiindca, la fel de bine, as fi putut zice 99. Nici acum nu stiu la ce folosea acel numar rostit in contextul respectiv.

Celalalt numar devenise fatidic. De pe la 20 de ani am simtit ca varsta de 33 de ani va fi un moment tragic pentru mine. Mi s-a insinuat in minte si am inceput sa traiesc cu gandul ca fiecare an care se duce ma apropie inexorabil de sfarsit. N-am avut nicio explicatie de-a lungul acestei perioade pentru convingerea care mi-a cuprins mintea. Mai bine de un deceniu, m-am pregatit sa ajung la sfarsit. N-am simtit nicio clipa disperarea. E drept ca ma consolam cu Apocalipsa, “programata” cam in aceasi perioada! Prezicerile lui Nostradamus si apoi isteria ultimilor ani ne atentionau ca trecerea in noul mileniu va fi si sfarsitul lumii. Eu, insa, n-am pus niciodata pret pe literatura de acest gen. Misticismul de tip Dan Brown nu ma emotioneaza prea tare. Uneori, ma distram si construiam, alaturi de autor, utopii si conspiratii dar numai ca exercitii de imaginatie. Timpul a trecut si, imediat dupa atingerea varstei fatidice, m-am dumirit.

Nu era vorba de moarte, ci de evolutie. Nu se termina totul, ci incepea o noua viata. Inutil de spus ca, pana atunci, pe toti prezicatorii si chiromantii ii tratam, in cel mai fericit caz, ca umili cautatori ai unui castig modest. De obicei ma pufnea rasul si ii tratam cu circumspectie cand se lansau in tactici de persuasiune asupra clientului. Pana la 33 de ani, singura legatura cu ghicitul erau matusile mele. Doamnele in cauza perpetuau ritualuri de moda veche ale micii burghezii, cititul in zatul de cafea. Acum insa, la 33 de ani, sarguinta si capcana in care m-au adus niste amici de familie m-a facut sa ajung in fata unui prezicator. Unul dintre aceia, devenit celebru peste cativa ani. Atunci era doar un amarat care isi dezvaluia capacitatile extraordinare numai anumitor persoane.

La un moment dat, m-a pus sa scriu un paragraf, apoi a luat biletelul si a inceput sa scrijeleasca foaia cu pixul, intr-o ortografie complet necunoscuta. L-am privit curios ce face. Dupa cateva minute a inceput sa astearna, sub textul indescifrabil, propozitii scurte care contineau viitorul meu si conexiunile acestuia cu prezentul. Descopeream ca o femeie ma doreste, un barbat imi vrea raul, cariera mea se va transforma exponential si multe altele de genul acesta. Cum previziunile nu aveau termen si nici constanta in timp, mi-a spus sa pastrez biletelul si sa verific confirmarea vorbelor sale in viitor. Anii au trecut, biletelul a ramas uitat intr-un colt. Cand, rareori, un amic imi vorbea despre prezicatori, imi aduceam aminte de biletel. Verificam textul si de fiecare data nimic nu se potrivea. Mi-am pierdut increderea in el si de curand l-am aruncat. Trecuse prea mult timp ca sa mai cred in schimbarile clarvazatorului. Eram si influentat de diferentele colosale intre evolutia pozitiva pe care o vazuse el si realitatea negativa in care traiam. Acum, insa, imi pare rau ca l-am distrus pentru ca memoria imi spune ca unele lucruri incep sa se confirme…