Pentru mine, diferenta vizibila si linia de demarcatie definitiva dintre dictatura si democratie se intrezareste acolo unde incep libertatile individului. In rest, sistemul politic, regimul constitutional, tipul de economie, formele de organizare institutionala sunt modele perfectibile, la alegerea membrilor societatii.

V-ar deranja prosperitatea din Principatul monegasc daca vi s-ar pune conditia sa renuntam la presedinte si sa lasam o familie princiara sa domneasca? V-ar afecta un model hibrid, planificat la centru si concurential in comunitatile locale, asa cum este in China sau alte state asiatice? Exista vreun impediment sa renuntam la actualul mandat al parlamentarilor si sa alegem altii care ne vor convinge ca merita, asa cum au facut spaniolii sau islandezii cand s-au saturat de conducatorii lor ?

Toate aceste intrebari sunt evitate intentionat de “ganditorii” fenomenului Piata Universitatii. Sigur ca, in cacofonia de sunete produsa de acesti “ganditori”, putem gasi in orice motiv de contestare, prin urmare si in comparatia cu happening-ul social din 1990. Nu-i vorba, sunt nenumarate diferente. Dar noi, ce vrem de fapt? Sa protejam o marca sau sa gasim o cale de dialog si comunicare intre guvernati si guvernanti?

Oamenii nu se duc la Cotroceni, Guvern sau Parlament fiindca nu mai recunosc autoritatea acestor institutii, nici macar la nivel simbolic. De-ar fi si o suta de voci pierdute intre semafoarele Pietei Universitatii, numarul nemultumitilor nu reduce obligatia  conducatorilor de consultare a cetatenilor.  Daca autoritatea continua sa refuze comunicarea, observ ca sunt si foarte multi membri ai  societatii care contribuie decisiv la aceasta anomalie.

Acestia blocheaza dialogul prin ridicarea unei chestiuni aparent logice: cine merita sa le ia locul celor contestati? Aici se remarca diferenta de care vorbeam, intre reflexele democratice si cele autoritare. Nimeni nu poate opri calea naturala de acordarea a unui vot de incredere guvernantilor. Niciun actor politic n-ar trebui sa zadarniceasca vointa populara.  Acest vot de incredere este asumat odata cu preluarea unui mandat politic si ar trebui sa fie prima conditie a mentinerii unui politician, guvern, presedinte intr-o functie de reprezentare. Cei care sunt in asemenea pozitii nu au un serviciu de manageri si o perioada contractuala de lucru . Ei sunt mereu supusi  controlului civil, fie prin mecanisme juridice, fie prin alegeri electorale, la termen sau anticipate.

Cat priveste inlocuitorul celui care este contestat, chestiunea este falsa si si usor de lamurit. De mii de ani omenirea are de rezolvat aceasta dilema. Si de fiecare data s-a gasit cineva care a obtinut increderea majoritatii sau a grupului care dorea schimbarea. Pana de curand, monarhiile ereditare au oferit un raspuns facil la transferul de putere. Acum, in democratie, in locul dinastiilor si al alesilor divini au aparut alegerile anticipate si candidatii inscrisi in competitia electorala.

Ati vazut vreodata o societate care a ramas necondusa? Eu nu stiu de asa ceva….. Se va gasi si la noi cineva care sa stranga suficiente voturi din partea populatiei. Dar, bineinteles, daca reflexele democratice s-ar manifesta pana la capat. Altfel riscam sa obtinem doar o cosmetizare, o spoiala de democratie. Asa cum incearca si unii exponenti ai acestei clase politice lipsita de credibilitate.

Dupa sapte zile de liniste, ii auzim cum propun solutii din arsenalul prafuit si anchilozat ale celor care se agata de putere. Sa oferim multimii un tap ispasitor, un cap trebuie sa cada!  Asa cum se proceda in vechile imperii sau in feudalism, poporul primeste un vinovat drept cadou.  Aceasta atitudine politicianista trebuie sanctionata si de aceea, societatea trebuie sa mentina o presiune constanta asupra reprezentantilor sai legitimi, pana cand acestia vor intelege sa negocieze cu alegatorii. Nu de un sacrificiu uman avem nevoie, caci nu ne inchinam zeilor,  ci de o asumare responsabila a greselilor. Aceasta este, in definitiv, singura controversa intre indignatii din Romania si adversarii lor.

Prostul este omul care nu se schimba niciodata. Libertatea nu este altceva decat exercitarea judecatii si a capacitatii de a alege ceea ce crezi ca e mai bine – atat pentru tine cat, cat si pentru altii, dupa cum inclini: spre egoism sau spre altruism. Este dreptul de a-ti schimba parerile, daca ti-ai dat seama ca acelea pe care le ai sunt gresite sau nesanatoase. Este dreptul de a refuza disciplina de partid sau camasa de forta a colectivitatii. Este cel mai inalt privilegiu al individului, ca atare singura garantie a adevaratei sale individualitati. Marcel BRION

Pentru romani, marile alegeri au fost inceputul si finalul previzibil al unui esec. Oricand am avut de facut un pas rational ne-am apucat sa-l contestam inca de la initierea lui. Suntem maestrii carcotelilor. Mai toti aspirantii la demnitati publice ajung acolo printr-o selectie gresita, chiar vadit inoportuna. In loc sa oprim impostorul il lasam sa ajunga in postul ravnit doar pentru a-i asigura portia de contestare feroce, uitand ca i-am permis succesul. Cei mai multi dintre aceia care ajung sa ne reprezinte sunt produsul nefericit al alegerii gresite, cumva impotriva bunului simt care-ti spune ca nu ar fi trebuit sa se intample asa ceva.

(more…)

Constiinta publica reprezinta un concept abstract, daca ai pretentia s-o evaluezi in termeni pragmatici. In esenta, constiinta publica se formeaza si actioneaza numai prin forta si unitatea unui grup mare de indivizi. Acestia trebuie sa inteleaga si sa internalizeze un set de valori comune. In democratie, se presupune ca un individ este un cetatean. Iar un cetatean este obligatoriu constient de rolul sau in societate, de drepturile castigate si de puterile sale constitutionale.

(more…)

Acum un deceniu era la moda sa califici evolutia societatii prin expresia “tara celor doua Romanii”.  Exista atunci perceptia ca intre rural si urban, se construieste o falie de dezvoltare, cu ritmuri diferite de crestere. Sociologii si, evident, politicienii agreau sintagma in perspectiva alegerilor generale. Era util pentru puterea de atunci sa-si imagineze ca peformantele Guvernului se vedeau, mai ales in spatiul urban, astfel incat sa restranga aria de actiune electorala in cealalalta zona de interes, mediul rural.

Odata cu alegerile din 2004, sintagma si-a pierdut sensul si susbstanta. De inteles, cat timp ritmul de crestere nu se mai raporta la mix-ul de  politici publice. Acestea, de fapt, au incetat sa mai produca efecte. Iar astazi, au disparut aproape cu desavarsire.

Desi nu a intrat in vocabularul comun, sociologii si apoi politicienii s-ar putea gandi la o noua sintagma: Romania, in doua viteze. O traducere aproximativa a conceptului este:  capacitatea societatii de inaintare prin criza. In loc de o departajare cantitativa a urbanului si ruralului, astazi ne confruntam cu o societate relativ omogena in nevoi si asteptari, dar splitata in doua in privinta vitezei de atingere a obiectivelor. Unii, care fac parte din sfera larga a puterii, detin mijloacele pentru mentinerea unui anumit curs favorabil pastrand viteza (privilegiile si influenta). Ei sunt exponentii Romaniei politice, aflata in viteza de croaziera. Ceilalti, indiferenti, resemnati, deconectati de la resurse si scheme politico-financiare compun segmentul inertial al unei Romanii lente. Nu spun ca ei ar fi neaparat incapabili sa se miste si sa provoace accelerarea societatii, dar numarul acestora devine tot mai mic, raportat la celalalt grup.

Impresia mea este ca luptele de uzura intre putere si opozitie se petrec undeva la periferia spatiului public, in timp ce razboiul adevarat pentru succesiunea la guvernare se poarta intre majoritatea celor conectati la politic si restul. Problema pentru cei care nu sustin vreo tabara este ca se plaseaza automat in Romania inertiala, a celor care nu au capacitatea sa genereze o schimbare, oricare ar fi aceasta. Cand numarul celor care-si asigura accesul la putere creste excesiv in raport cu al celor aflati in afara cercului puterii, razboiul electoral are sanse mari sa fie castigat de primii.

Asadar, nu opozitia politica pare sa creeze alternativa credibila la “succesiune”, ci forta celeilate Romanii, formata din indivizii preocupati sa-si sanctioneze guvernantii pentru eventuale erori. In atari conditii, puterea politica  nu are de ce sa-si faca griji; cu cat tine mai captiv statul in relatia cu cetateanul, cu atat scade numarul celor care simt nevoia sa caute o alternativa. Iar finalul se intrevede: unii vor avea foarte multi soldati, iar altii prea putini voluntari.

Trebuie sa-l felicitam pe Traian Basescu. A devenit tata! Este parintele unui copil din flori: Uniunea Social Liberala. Desi nu este recunoscuta oficial de catre creator, odrasla are toate sansele sa ajunga mare. Are nasi de vita nobila si o multitudine de moase politice. Din acest moment, in testamentul politic al lui Traian Basescu apare un mostenitor nedorit de care depinde viitorul acestei tari. Cum s-a ajuns aici?

(more…)