Trebuie sa admit ca n-am mai fost de mult timp infiorat de o afirmatie publica. Este meritul sefului misiunii FMI, Jeffrey Franks, acest parinte adoptiv al copilei fara ajutor numita Romania.  ” Vom fi morti pe termen scurt daca nu aplici politici corecte”. Acesta este citatul fidel, o parafrazare dupa o butada celebra a marelui economist Keynes. “Traim vremuri incerte şi ne întrebam toti care va fi urmatoarea ţara care va cadea in instabilitate economica”, mai spune omul providential pentru salvarea orfanei Romanii.

Eu am luat aceste vorbe si le-am judecat dupa putinta mea de intelegere si demnitatea pe care o afirm. Asadar, NOI murim daca EI nu aplica politicile corecte. Apoi, noi suntem un numar pe masa de joc in cazinoul mondial patronat de sistemul financiar-bancar. Doar aceste doua concluzii sunt suficiente ca sa intelegem ca Divinitatea joaca un rol mult mai mare decat ne-am imaginat in aceasta criza. Unii dintre noi se roaga la Cel de Sus, altii mizeaza pe noroc si cativa pe aranjamente disperate.

Oricum ar fi, mesajul este clar: ne-am facut temele, am fost buni, i-am pastrat in tara pe “purcelusi” (pusculitele cu bani, adica subsidiarele bancilor europene), dar acum trebuie sa uitam toate acestea si sa asteptam deznodamantul. Degeaba strigam ca ne-au pacalit, ca noi, saraci fiind, am pompat mare parte din imprumutul extern catre filialele locale. Totul era in van, pentru ca unii s-au iluzionat ca patronii “cazinoului” se vor tine de cuvant.

Franks ne sfatuieste sa ne luam masuri sa nu fim următoarea ţară vulnerabila care va cadea in criza, cand pietele vor cauta urmatoarea victima. “Trebuie construite zone-tampon care sa absoarba socurile, iar economia sa ramana intreaga”. Ce de epitete, metafore si eufemisme pentru un adevar atat de simplu! Suntem primii pe lista si avem doar o sansa: sa impingem pe altul inaintea noastra in groapa. Daca am ajuns aici cu super experti si atatea sacrificii, eu zic ca ne putem gandi deja la cosciug si la un preot. Cum vecinii nostri o duc la fel de rau ca noi, dar nimeni nu-i ameninta ca intra in colaps, logic vorbind, am impresia ca acela care se agita mai tare recunoaste ca este si cel mai vulnerabil.

Raspunsul il aflam astazi: fie cineva din Europa ne pasuieste si pastreaza filialele bancare in Romania, fie acestea isi retrag subsidiarele iar noi suntem morti.

Am insa o curiozitate de alegator educat: cand s-a incheiat acordul cu FMI ne-a anuntat cineva ca mare parte din bani ajunge in stabilizarea capitalului bancar strain? Parca finantam deficitul bugetar si ne construiam doar o plasa de siguranta. Dupa doi ani de sfaturi intelepte, i-as spune functionarului Franks ca am luat plasa, dar el s-ar putea s-o ia pe coaja… eufemistic vorbind, asa cum se exprima dumnealui de fiecare data.

Islanda este o tara mica. Un teritoriu mai aproape de Groenlanda decat de Europa. Cand criza financiara a aparut in SUA, primul stat national care a colapsat a fost Islanda. Un efect exotic al turbulentelor de pe piata americana. Initial, nimeni n-a inteles cum a falimentat o tara de oameni linistiti si cumpatati, intr-un timp atat de scurt. S-a aflat apoi ca toate bancile locale, inclusiv cea centrala, au creditat schema Ponzi a investitorilor de pe Wall Street.

In cateva saptamani, autoritatile si institutiile financiare interne s-au prabusit. Un popor intreg era dator – vandut la straini fara sa fie intrebat daca doreste. De fapt, nici n-ar fi stiut vreodata daca ingineriile financiare din SUA nu ieseau la iveala. La aceasta tragedie au contribuit, pe langa bancile americane de investitii,  FMI si agentiile de rating international. Acestea pompau de zor, pana cu o zi inainte de crah, contracte futures, produse derivative si evaluari optimiste intr-o economie care nu mai producea nimic; doar specula.

Dupa doi ani de la dezastru, Islanda isi revine cu mare greutate. Are de returnat imprumuturile luate pentru acoperirea datoriilor acumulate de la speculatori. Desi Guvernul si Parlamentul au acceptat sa stinga creditele, esalonat, pe cateva decenii, presedintele statului, a blocat de doua ori planul. In ambele situatii, prin referendum, populatia s-a impotrivit.

Extrapolati acest exemplu, mult mai dureros decat al Romaniei, in spatiul autohton. Imaginati-va ca, prin absurd, guvernantii – dupa ce au decis singuri sa indatoreze tara cu 25 de miliarde de dolari – ar oferi cetatenilor dreptul sa aleaga: platim acum sau amanam pana ne intarim economia? Veti spune ca poporul nu este in masura sa faca o alegere constienta. Va ganditi ca soarta unei tari nu poate fi la cheremul unor indivizi nemultumiti invitati sa decida cu mintea lor. Dar asta nu este cumva o incalcare a principiului democratic de consultare populara? Parca acesta era fundamentul democratiei…

Acolo unde cetatenii afla de la televizor ca le-a fost amanetat viitorul, in timp ce Parlamentul asigura butaforia pentru deciziile guvernamentale, democratia ajunge doar o teorie abstracta. Nici macar imperfecta nu-i mai putem spune.  In toate statele europene veti remarca faptul ca autoritatile cauta mai intai sa obtina sprijnul populatiei si abia apoi pornesc intr-o directie. La noi, insa, schimbarile de directie sunt negociate in secret si impuse, ulterior, ca solutii de forta majora.

In aceste conditii, in Romania, un referendum popular ar fi chiar ultimul lucru la care s-ar gandi decidentii. Dar intr-o tara mica, linistita si indepartata, precum Islanda, mai exista politicieni ciudati care isi aduc aminte de cetatenii pe care-i reprezinta. Si, in mod curios, din teama, rusine sau responsabilitate, pun tarisoara lor in cumpana, dand poporului dreptul sa decida in locul lor. Asta o fi democratie?

De ceva timp, urmaresc un scandal urias despre care, pe la noi, nu s-a scris mai nimic. Pana de curand. Este vorba de exproprierile imobiliare din SUA. Stiti ca, acolo, criza mondiala a inceput cu falimentarea afacerilor supraevaluate  (cu acordul bancilor) din domeniul imobiliar. Ceva asemanator s-a intamplat si la noi: speculatiile pe terenuri si imobile au provocat “bula” si apoi contractia pietei la valori injumatatite fata de 2008. Vad aici cum al doilea val al dezastrului a fost declansat, tot de bancile americane. Este clar ca oricate legi si masuri de supraveghere exista pe lume, institutiile de credit sunt capabile sa le eludeze. Pana acum, am vazut ca bancile romanesti nu vor sa renunte la activele preluate de la datornici. Poate fi o politica inteligenta de mentinere a valorii bunurilor la un anumit nivel, poate fi lipsa de cumparatori sau doar pregatirea unui moment prielnic pentru foreclosure.

Am o istorioara interesanta sa va spun. Folosesc limbajul codificat in speranta ca sunteti suficient de abili sa cititi printre randuri. Zilele trecute la o televiziune fara actionariat se discuta despre difuzarea unui subiect (deschiderea de procese colective impotriva bancilor care impun clauze abuzive in contractele de creditare) relatat anterior de toata presa. In argoul jurnalistic, subiectul este safe caci altii au facut verificarile, au strans opiniile si au testat piata. Se decide difuzarea, insa o voce arunca din senin suspiciuni asupra aparatorului grupului de clienti nemultumiti. Atacul pare pueril, cat timp subiectul este de interes public,  iar relevanta lui este nationala. Reportajul apare, omul cu pricina vine si explica tainele razboiului, in numele miilor de romani exasperati. Ce se intampla dupa? Conducerea structurii care a difuzat informatiile il pedepseste pe ascuns pe cel care si-a permis sa ofere timp de antena reprezentantului clientilor bancii. Totul se petrece in secret. In urma publicitatii nedorite, bancile se vad nevoite sa negocieze cu nemultumitii. In paralel, un site de stiri pune la indoiala onestitatea demersului clientilor si ofera chiar lectii despre cum poate fi suprimata revolta datornicilor. Printre metodele la indemana: denigrarea aparatorului colectiv si mituirea jurnalistilor. Ce va vine in minte prima data cand auziti o asemenea poveste? Cumva, daca anumiti jurnalisti au fost “mangaiati” de banci sa cenzureze subiectul sau sa-l anihileze pe aparatorul grupului?

Recent m-am preocupat, pentru Ora de stiri, sa aduc in dezbatere o infractiune nepedepsita pana acum: camataria. Am inteles de ce este protejata si cum se spala banii, in tara asta. Dar nu mi-a folosit la mare lucru, pentru ca rezolvarea misterului este in alta parte .

Pe sest, dar previzibil, bancile au crescut costurile creditelor. Din iulie, dobanda anuala efectiva s-a scumpit. Cinici cum sunt, bancherii sustin ca romanii nu mai asigura cash-flow si, astfel, profitul institutiilor de credit s-a diminuat. Si pe cale de consecinta, bancile si-au asigurat profitul de la buni platnici, adica de la clientii care-si achita datoriile curente. Bineinteles ca dobanzile la depozite si alte forme de economisire au ramas pe loc. Si uite asa, sistemul financiar-bancar si-a luat revansa pentru lipsa de vigoare a guvernantilor.

Degeaba mai reclama, incruntat, presedintele comportamentul sfidator al bancilor. Nu prin declaratii publice inceteaza dictatul lor asupra romanilor. Raman la parerea ca gradul de dependenta a guvernantilor fata de creditori este atat de mare incat ne supunem la orice abuz comis de acestia. Pana cand nu vom inversa aceasta relatie, economia nu-si va reveni, iar romanii vor plati de doua ori: o data dobanda bancara si a doua oara datoria statului.