Se spune ca intre Craciun si Anul Nou creste rata sinuciderilor. Probabil ca motivatia celor care pleaca de bunavoie dintre noi tine de oarece nemultumiri si note de plata imposibil de achitat, in timpul vietii lor. M-am gandit serios la resorturile interne care-l determina pe om sa-si aleaga moartea. Stiu ca o sinucidere este explicabila stiintific, in functie de temperament si motivatie.  Dar oare moartea fara programare n-are si ea factorii ei stiintifici sau ambientali?

De exemplu, raposatul tata al premierului Boc (fie-i tarana usoara!) ma face sa sper ca voi supravietui in aceasta lume inca o data pe cat am trait pana azi. La fel de bine, as putea sa-i iau ca exemplu pe cei care se despart de noi de tineri din cauze violente, precum un accident de masina/avion sau o supradoza, si sa ma consider deja batran pentru aceasta lume.

De ce nu suntem toti impacati cu moartea? Poate pentru ca unii dintre noi nu vad acest fapt inevitabil ca un orizont normal al omului. Heidegger spunea ca acela care gandeste traieste pentru a muri. Dar eu cunosc multi indivizi, chiar si culti, care in preajma unor cuvinte sau stari morbide fac gesturi de acatist si scuipa in san de frica.

As fi dispus sa-l accept pe Epicur care ne invata sa nu ne facem griji atunci cand moartea soseste, fiindca oricum noi nu vom mai fi acolo s-o vedem. Cred ca tot ce ramane de aflat cand mori este daca poti face cumva sa nu suferi, deoarece durerea ne displace tuturor. Dar pe aceia disperati care se vaita si tremura la gandul despartirii nu-i vad capabili sa urmeze sfatul lui Epicur. E sigur ca au o slabiciune, fie n-au reusit sa puna ordine in ceea ce va urma dupa ei, fie se despart cu greu de placerile unui epicurian.

Am observat ca, mai cu seama, aceia care stau agatati de cate un proiect de viata sau de vreo speranta desarta resping inconstient inefabilul. Si de aceea, nu cred ca este cazul sa caut razbunarea pentru faradelegile sau abuzurilor altora. Oricum nu voi gasi metoda si placerea pe care ei le-au avut cand m-au chinuit si sunt convins ca vor trai cu pacatele si mizeriile lor fara remuscari si, poate, chiar pana la adanci batraneti.

Umberto Eco a fost cel care mi-a clarificat sensul vietii si al mortii. Cititi dialogul purtat de eseist cu un discipol de-al sau, aparut in Pliculetul Minervei, in anul 2000, si veti intelege singuri.

La intrebarea lui Criton: ” Maestre, cum te poti apropia fara probleme de moarte?”, Eco i-a raspuns ca singurul mod de a te pregati de moarte este sa te convingi ca toti din jurul tau sunt niste dobitoci.

“Vezi tu, cum poti sa te apropii de moarte, chiar si credincios fiind, daca te gandesti ca, in timp ce tu mori, tineri de ambele sexe danseaza in discoteca, iluminati oameni de stiinta dezleaga ultimele taine ale cosmosului, politicieni incoruptibili plamadesc o societate mai buna, ziare si televiziuni s-au decis sa dea stiri relevante, intreprinzatorii responsabili au grija ca produsele lor sa nu degradeze mediul? Gandul ca, in timp ce toate aceste lucruri minunate au loc, tu te prapadesti, ar fi insurmontabil.

Altceva e insa daca te gandesti ca, in  momentul in care simti ca n-o mai duci mult, ai convingerea de nezdruncinat ca lumea este plina de dobitoci, ca dobitoci sunt cei care danseaza in discoteca, dobitoci sunt oamenii de stiinta care cred ca au dezlegat tainele cosmosului, dobitoci, politicienii care propun leacul universal pentru toate relele lumii, dobitoci, cei care umplu pagini dupa pagini cu barfe nesarate, dobitoci, industriasii sinucigasi care distrug planeta. N-o sa fii in acel moment fericit, mangaiat, incantat sa parasesti aceasta vale de dobitoci?

Criton insista si intreaba: “Maestre, dar cand trebuie sa-ncep sa gandesc in felul acesta?”

Eco ii raspunde: ” Sa mai ai rabdare, fiindca cine crede ca la douazeci sau chiar si la trezeci de ani ca toti din jurul lui sunt dobitoci e un dobitoc si n-o sa ajunga nicicand un intelept. Trebuie inceput prin a crede ca toti ceilalti sunt mai buni decat noi, dupa care, evoluand putin cate putin, trebuie sa ai primele indoieli firave spre patruzeci, sa incepi revizuirea intre cincizeci si saizeci, si sa ajungi din urma ceetitudinea in vreme ce te indrepti spre suta de ani, gata insa sa dispari de indata ce primesti telegrama de convocare.

Sa te convingi ca toti care ne stau in preajma sunt niste dobitoci este efectul unei arte subtile si iscusite, nu e la indemana oricarui maimutoi. Necesita studiu si truda. Nu trebuie sa fortezi etapele. Trebuie sa ajungi la acel nivel lin, exact cand esti gata sa dai coltul cu seninatate. Dar, fie si cu o clipa inainte, trebuie inca sa credem ca cineva, pe care il iubim si la care tinem, nu e chiar un dobitoc. Intelepciunea consta in a recunoaste doar la momentul cuvenit (si nu inainte) ca si el era un dobitoc. Doar atunci poti sa-ti dai duhul.

Prin urmare, marea arta consta in a studia putin cate putin gandirea universala, a scruta panorama moravurilor, a monitoriza zi dupa zi mass-media, afirmatiile artistilor siguri de ei, maximele politicienilor slobozi la gura, filosofemele criticilor apocaliptici, aforismele eroilor charismatici (…). Numai atunci, in sfarsit, vei avea cutremuratoarea revelatie ca toti sunt niste dobitoci. Moment in care vei fi copt pentru intalnirea cu moartea.

Va trebui sa rezisti pana la sfarsit acestei ingrozitoare revelatii, te vei incapata sa crezi ca macar unul spune lucruri de bun-simt, ca acel conducator vrea cu adevarat binele celor multi.  Este firesc, este omenesc, este conform speciei noastre sa respingi convingerea ca toti ceilalti sunt fara deosebire dobitoci, altfel de ce-ar merita sa traiesti? Dar, atunci cand in sfarsit vei afla, vei fi inteles de ce merita (ca chiar e incantator) sa mori.”

Criton trage urmatoarea concluzie: “Maestre, n-as vrea sa iau decizii grabite, dar ma paste gandul ca si dumneavoastra sunteti un dobitoc!” Iar Eco ii raspunde: ” Vezi, deja esti pe drumul cel bun.”

Sper ca ati avut rabdare sa cititi si sa reflectati. Nici nu stiu daca sa va mai urez “La multi ani” sau la cat mai multi dobitoci in jurul vostru. Depinde doar de voi ce vreti sa faceti in restul vietii care v-a mai ramas….

O campanie interna in PD-L provoaca dezbateri, in afara subiectului, pe seama oportunitatii utilizarii resurselor publice in interes privat. Prezenta la adunari de partid a domnului Boc, premier in exercitiu si presedinte al formatiunii de guvernamant, este criticata din perspectiva cheltuirii injuste a banului public.

Cunoscator al regulilor jocului, sunt rezervat in aprecieri transante legate de corectitudinea gestului. Spre deosebire de multi oameni obisnuiti, am reprezentarea faptului ca un prim – ministru nu poate fi “deposedat” de obligatia legala de a fi protejat. Nici macar in timpul sau liber. Asadar, domnul Boc este nevoit in exercitarea atributiilor sale sa beneficieze de serviciile SPP. La limita, ar putea sa renunte la protectie, insa conditia este sa-si asume si riscurile inerente acestui gest. Din cate cunosc, niciun demnitar roman (la acest nivel) n-a luat o astfel de decizie indrazneata si nesabuita. Insa, ca de obicei, discutia de fond a deviat de la esenta ei si s-a cantonat in senzationalul marunt.

Chestiunea in sine este discutabila dintr-o perspectiva etica si criticabila din ratiuni financiare. Pe cat de necesara este asigurarea pazei si a protectiei individuale in asemenea cazuri, pe atat de imorala poate fi utilizarea in exces a unor servicii in scopuri neprevazute in regulamentele militare. Desigur ca, domnul Boc nu este diferit, din acest punct de vedere, de ceilalti premieri in functie ai Romaniei. Dumnealui exploateaza vulnerabilitatile unei legi si necunoasterea publicului in astfel de reglementari. In realitate, candidatul pentru o functie intr-o asociatie privata (partidele sunt organizatii constituite prin vointa unor indivizi) trebuie sa se abtina ori sa gaseasca metodele prin care sa limiteze excesul de putere. In loc sa viziteze ca premier localitatile patriei, putea sa-si programeze intalnirile private cu membrii de partid intr-un interval orar rezonabil, astfel incat activitatea guvernamentala sa nu aiba sincope.

Problema in discutie nu este deplasarea cu ajutorul SPP intr-un alt spatiu geografic decat acela in care se afla sediul Guvernului, ci aranjarea unor aparitii publice care nu au legatura cu misiunea de candidat la o functie privata. Din aceasta cauza, SPP s-a vazut nevoit sa participe la toate activitatile in dispozitiv complet. Desi se presupune ca implicarea SPP este minimala, redusa cumva la deplasarea unei coloane auto, in realitate, obligatiile profesionale sunt mult mai largi si costisitoare. Orice prezenta publica a unui demnitar este asigurata in avans si post – factum de catre unitati cu personal specializat dotate cu echipamente de monitorizare si interventie care, pe langa rolul de paza, asigura si protectia informativa a demnitarului.

Altfel spus, orice iesire publica presupune, printre altele, culegerea de informatii din teren. De aceea, sunt surprins sa constat ca, in ciuda riscului crescut al unor reactii negative din partea populatiei, premierul isi continua netulburat vizitele de lucru prin multimi stranse spontan. Cat priveste stabilirea unui reper etic in aceasta privinta, este usor de oferit un contraexemplu. Candidatul Vasile Blaga, fara protectia SPP, demonstreaza ca se poate evita expunerea in spatii publice si se concentreaza doar pe intalnirile private.

Cum spuneam, exista si un aspect financiar asupra caruia merita sa ne oprim. Intr-o perioada de austeritate declarata si impusa de chiar seful Guvernului, cheltuieilile bugetare legate de activitatea membrilor Executivului nu s-au diminuat. Daca in guvernarea Nastase, caracterizata de o crestere a performantelor economice, reprezentantii autoritatilor statului au fost obligati prin norme legale sa utilizeze masini de serviciu din  productia interna, sa-si reduca valoarea abonamentelor telefonice si sa calatoreasca doar cu compania nationala TAROM, astazi nimeni nu se mai sinchiseste de aceste detalii. Chiar daca ar avea un efect limitat in bugetul general, risipa de resurse aduce prejudicii la nivelul imaginii. Cand pretinzi solidaritate din partea cetateanului pentru depasirea unei perioade economice dificile, primul chemat sa dea un exemplu este purtatorul de autoritate publica. Abia acesta poate fi un argument valid in discursul public care l-ar pune in incurcatura pana si pe domnul Boc, un cunoscut cruciat al reformei institutiilor si al limitarii cheltuirii banului public.

Trecem printr-o perioada care va marca evolutia relatiilor de putere pentru urmatorii doi ani. De aceea, am iesit din indiferenta cognitiva in care m-am plasat fortat. Cand jocurile ascunse se petrec sub nasul nostru, macar sa facem efortul sa nu fim ignoranti, imi spun in astfel de momente.

Asa ca, un minim efort intelectual ma determina sa reflectez la iesirile publice ale conducatorilor. De la unul dintre ei am aflat ca va da inapoi, fix in 2012, toti banii luati romanilor acum un an. Semn ca exista resurse planificate de ceva timp dar, curios, necunoscute celor direct vizati. Asadar, arhitectura frumosului, acel plan strategic de recuperare a increderii populatiei, se desfasoara in parametri normali.

O alta confirmare, ceva mai subtila, vine printr-un canal de informare publica. Un site de stiri binecunoscut pentru fidelitatea sa politica si, mai cu seama, prin dezvaluirile livrate generos cu sprijinul unor autoritati publice construieste o legenda: premierul Boc devine dusmanul presedintelui Basescu. Fauritorii de imagini lucreaza cu talent la transformarea realitatii si inventarea unei iluzii.

Domnul Boc anunta peste tot ca este adeptul continuitatii. Nu vrea sa renunte la functie si se asigura ca-si pastreaza pozitia de presedinte al PD-L. Nimeni nu-l contrazice (nici macar contracandidatul sau Vasile Blaga). Si totusi, exista o entitate media “bine informata” care detine un alt adevar. Conform site-ului respectiv, premierul a devenit dizident politic in Romania  si un adversar redutabil pentru presedinte.

Pana la congresul de reconfirmare in functie a domnului Boc, legenda va creste in intensitate. Pas cu pas, realitatea care ne spune ca intre cele doua personaje (presedinte-premier) exista o intelegere perfecta va fi recompusa intr-o noua perceptie: principalii lideri ai Romaniei sunt in razboi. Aceasta este de fapt, starea naturala care-i convine de minune domnului Basescu. Inventarea unui dusman, apoi declansarea unui conflict de uzura este o strategie veche si indelung exersata. De aceasta data, razboiul va avea un rezultat pozitiv pentru domnul Boc deoarece il valideaza (impotriva perceptiei publice majoritare) ca opozant al angajatorului sau.

Intr-un an, politicianul Boc isi va fi castigat suficiente lupte cu noul sau “dusman”, va ajunge sa se opuna multor decizii impopulare, va recrea speranta intr-un lider puternic. In cele din urma, romanul il va descoperi in postura unui erou care s-a impotrivit “dictatorului”, capabil sa obtina victorii stralucite si sa-si impuna vointa prin determinare si forta. Reluam discutia peste o luna.

M-am gandit la insistenta acestui Guvern pentru schimbarea din temelii a Codului muncii. Prea multa ravna si impotrivire fata de orice opozitie la schimbare inseamna fie fermitate, fie nebunie. Sa fie oare, acest Cod metoda revolutionara prin care birocratia isi va desavarsi opera distrugatoare? Sau, poate suntem niste mici japonezi in devenire, buni sa producem recordul secolului la stampilat hartii pe unitatea de timp
Functionara Japoneza

Dupa ce ati vazut ce pot face functionarii unei economii avansate precum Japonia, merita sa stim catre ce ne indreptam: o productivitate specifica Uniunii Europene. Aici ne propune Guvernul Boc sa ajungem. Si banuiesc ca, un nou Cod al muncii este instrumentul gasit de guvernanti pentru a fi competitivi. Cine are nevoie de un model, il poate vedea aici.
Functionara UE

Era cat pe aci sa uit de Romania. De tara unde jigodiile sunt la putere. Nu la cea politica ma refer. Tot ce vine dupa ea. Ma gandesc la slugile si smecherasii incurabili care ne strica viata. Dupa o saptamana petrecuta in spatiul germanic, am revenit abrupt in mocirla.

S-au implinit doua decenii de cand am parasit, temporar, Romania. Prima tara vizitata a fost Germania, pe vremea cand eram bursier al Guvernului de la Bonn. Dupa atata timp, nicio schimbare majora n-am remarcat. Desigur ca totul este mai frumos estetic si mai tehnologizat, dar societatea, oamenii, relatiile interumane au ramas aceleasi. Semn ca viata fiecaruia depinde  de alte coordonate decat scandalul public si lupta pentru putere. Daca ar exista un indicator al celei mai organizate tari as vota mereu pentru Germania. Prefer de o mie de ori un popor cu oameni reci si sinceri decat expansivi si profitori, ca unii latini de-ai nostri.

Vizitand o catedrala gotica am realizat ce ne diferentiaza pe noi ca popor de ei. In timp ce membrii unei civilizatii isi venereaza conducatorii, chiar si barbari, deveniti peste timp unificatori de neam, noi ne-am pierdut respectul fata de inaintasi si valorile unei natiuni si am ajuns o populatie omogenizata cu de-a sila.

Am refuzat sa am orice contact cu Romania. Si totusi, la sfarsitul vacantei m-am trezit cu un mesaj nesolicitat. Singurul de altfel. Am fost informat ca Boc s-a trezit dimineata premier si urma sa fie schimbat cu Cristi Popa, mai pe seara. Ce credeti ca am facut? Mi-am vazut linistit de ale mele. Nu mai gust intoxicarile si nici jocul pentru putere. Este o activitate consumatoare de timp si sanatate. Nu-mi aduce nici mai multi bani in portofel si nici nu-mi face viata mai vesela.

Ma tot intreb de ce ne ocupam noi vremea cu aceste maruntisuri? N-am putea sa iesim la o bere in oras, sa vedem un spectacol, sa citim o carte, sa crestem copiii, sa vizitam un obiectiv turistic sau istoric, sa ne plimbam? Adica sa fim precum toti ceilalti oameni din alte tari ale Europei. Am putea, dar mereu uit ca avem o problema: suntem prea saraci sa traim o viata normala. Suntem prizonierii unui cerc vicios.