De exemplu, raposatul tata al premierului Boc (fie-i tarana usoara!) ma face sa sper ca voi supravietui in aceasta lume inca o data pe cat am trait pana azi. La fel de bine, as putea sa-i iau ca exemplu pe cei care se despart de noi de tineri din cauze violente, precum un accident de masina/avion sau o supradoza, si sa ma consider deja batran pentru aceasta lume.

De ce nu suntem toti impacati cu moartea? Poate pentru ca unii dintre noi nu vad acest fapt inevitabil ca un orizont normal al omului. Heidegger spunea ca acela care gandeste traieste pentru a muri. Dar eu cunosc multi indivizi, chiar si culti, care in preajma unor cuvinte sau stari morbide fac gesturi de acatist si scuipa in san de frica.

As fi dispus sa-l accept pe Epicur care ne invata sa nu ne facem griji atunci cand moartea soseste, fiindca oricum noi nu vom mai fi acolo s-o vedem. Cred ca tot ce ramane de aflat cand mori este daca poti face cumva sa nu suferi, deoarece durerea ne displace tuturor. Dar pe aceia disperati care se vaita si tremura la gandul despartirii nu-i vad capabili sa urmeze sfatul lui Epicur. E sigur ca au o slabiciune, fie n-au reusit sa puna ordine in ceea ce va urma dupa ei, fie se despart cu greu de placerile unui epicurian.

Am observat ca, mai cu seama, aceia care stau agatati de cate un proiect de viata sau de vreo speranta desarta resping inconstient inefabilul. Si de aceea, nu cred ca este cazul sa caut razbunarea pentru faradelegile sau abuzurilor altora. Oricum nu voi gasi metoda si placerea pe care ei le-au avut cand m-au chinuit si sunt convins ca vor trai cu pacatele si mizeriile lor fara remuscari si, poate, chiar pana la adanci batraneti.

Umberto Eco a fost cel care mi-a clarificat sensul vietii si al mortii. Cititi dialogul purtat de eseist cu un discipol de-al sau, aparut in Pliculetul Minervei, in anul 2000, si veti intelege singuri.

La intrebarea lui Criton: ” Maestre, cum te poti apropia fara probleme de moarte?”, Eco i-a raspuns ca singurul mod de a te pregati de moarte este sa te convingi ca toti din jurul tau sunt niste dobitoci.

“Vezi tu, cum poti sa te apropii de moarte, chiar si credincios fiind, daca te gandesti ca, in timp ce tu mori, tineri de ambele sexe danseaza in discoteca, iluminati oameni de stiinta dezleaga ultimele taine ale cosmosului, politicieni incoruptibili plamadesc o societate mai buna, ziare si televiziuni s-au decis sa dea stiri relevante, intreprinzatorii responsabili au grija ca produsele lor sa nu degradeze mediul? Gandul ca, in timp ce toate aceste lucruri minunate au loc, tu te prapadesti, ar fi insurmontabil.

Altceva e insa daca te gandesti ca, in  momentul in care simti ca n-o mai duci mult, ai convingerea de nezdruncinat ca lumea este plina de dobitoci, ca dobitoci sunt cei care danseaza in discoteca, dobitoci sunt oamenii de stiinta care cred ca au dezlegat tainele cosmosului, dobitoci, politicienii care propun leacul universal pentru toate relele lumii, dobitoci, cei care umplu pagini dupa pagini cu barfe nesarate, dobitoci, industriasii sinucigasi care distrug planeta. N-o sa fii in acel moment fericit, mangaiat, incantat sa parasesti aceasta vale de dobitoci?

Criton insista si intreaba: “Maestre, dar cand trebuie sa-ncep sa gandesc in felul acesta?”

Eco ii raspunde: ” Sa mai ai rabdare, fiindca cine crede ca la douazeci sau chiar si la trezeci de ani ca toti din jurul lui sunt dobitoci e un dobitoc si n-o sa ajunga nicicand un intelept. Trebuie inceput prin a crede ca toti ceilalti sunt mai buni decat noi, dupa care, evoluand putin cate putin, trebuie sa ai primele indoieli firave spre patruzeci, sa incepi revizuirea intre cincizeci si saizeci, si sa ajungi din urma ceetitudinea in vreme ce te indrepti spre suta de ani, gata insa sa dispari de indata ce primesti telegrama de convocare.

Sa te convingi ca toti care ne stau in preajma sunt niste dobitoci este efectul unei arte subtile si iscusite, nu e la indemana oricarui maimutoi. Necesita studiu si truda. Nu trebuie sa fortezi etapele. Trebuie sa ajungi la acel nivel lin, exact cand esti gata sa dai coltul cu seninatate. Dar, fie si cu o clipa inainte, trebuie inca sa credem ca cineva, pe care il iubim si la care tinem, nu e chiar un dobitoc. Intelepciunea consta in a recunoaste doar la momentul cuvenit (si nu inainte) ca si el era un dobitoc. Doar atunci poti sa-ti dai duhul.

Prin urmare, marea arta consta in a studia putin cate putin gandirea universala, a scruta panorama moravurilor, a monitoriza zi dupa zi mass-media, afirmatiile artistilor siguri de ei, maximele politicienilor slobozi la gura, filosofemele criticilor apocaliptici, aforismele eroilor charismatici (…). Numai atunci, in sfarsit, vei avea cutremuratoarea revelatie ca toti sunt niste dobitoci. Moment in care vei fi copt pentru intalnirea cu moartea.

Va trebui sa rezisti pana la sfarsit acestei ingrozitoare revelatii, te vei incapata sa crezi ca macar unul spune lucruri de bun-simt, ca acel conducator vrea cu adevarat binele celor multi.  Este firesc, este omenesc, este conform speciei noastre sa respingi convingerea ca toti ceilalti sunt fara deosebire dobitoci, altfel de ce-ar merita sa traiesti? Dar, atunci cand in sfarsit vei afla, vei fi inteles de ce merita (ca chiar e incantator) sa mori.”

Criton trage urmatoarea concluzie: “Maestre, n-as vrea sa iau decizii grabite, dar ma paste gandul ca si dumneavoastra sunteti un dobitoc!” Iar Eco ii raspunde: ” Vezi, deja esti pe drumul cel bun.”

Sper ca ati avut rabdare sa cititi si sa reflectati. Nici nu stiu daca sa va mai urez “La multi ani” sau la cat mai multi dobitoci in jurul vostru. Depinde doar de voi ce vreti sa faceti in restul vietii care v-a mai ramas….

Cunoscator al regulilor jocului, sunt rezervat in aprecieri transante legate de corectitudinea gestului. Spre deosebire de multi oameni obisnuiti, am reprezentarea faptului ca un prim – ministru nu poate fi “deposedat” de obligatia legala de a fi protejat. Nici macar in timpul sau liber. Asadar, domnul Boc este nevoit in exercitarea atributiilor sale sa beneficieze de serviciile SPP. La limita, ar putea sa renunte la protectie, insa conditia este sa-si asume si riscurile inerente acestui gest. Din cate cunosc, niciun demnitar roman (la acest nivel) n-a luat o astfel de decizie indrazneata si nesabuita. Insa, ca de obicei, discutia de fond a deviat de la esenta ei si s-a cantonat in senzationalul marunt.

Chestiunea in sine este discutabila dintr-o perspectiva etica si criticabila din ratiuni financiare. Pe cat de necesara este asigurarea pazei si a protectiei individuale in asemenea cazuri, pe atat de imorala poate fi utilizarea in exces a unor servicii in scopuri neprevazute in regulamentele militare. Desigur ca, domnul Boc nu este diferit, din acest punct de vedere, de ceilalti premieri in functie ai Romaniei. Dumnealui exploateaza vulnerabilitatile unei legi si necunoasterea publicului in astfel de reglementari. In realitate, candidatul pentru o functie intr-o asociatie privata (partidele sunt organizatii constituite prin vointa unor indivizi) trebuie sa se abtina ori sa gaseasca metodele prin care sa limiteze excesul de putere. In loc sa viziteze ca premier localitatile patriei, putea sa-si programeze intalnirile private cu membrii de partid intr-un interval orar rezonabil, astfel incat activitatea guvernamentala sa nu aiba sincope.

Problema in discutie nu este deplasarea cu ajutorul SPP intr-un alt spatiu geografic decat acela in care se afla sediul Guvernului, ci aranjarea unor aparitii publice care nu au legatura cu misiunea de candidat la o functie privata. Din aceasta cauza, SPP s-a vazut nevoit sa participe la toate activitatile in dispozitiv complet. Desi se presupune ca implicarea SPP este minimala, redusa cumva la deplasarea unei coloane auto, in realitate, obligatiile profesionale sunt mult mai largi si costisitoare. Orice prezenta publica a unui demnitar este asigurata in avans si post – factum de catre unitati cu personal specializat dotate cu echipamente de monitorizare si interventie care, pe langa rolul de paza, asigura si protectia informativa a demnitarului.

Altfel spus, orice iesire publica presupune, printre altele, culegerea de informatii din teren. De aceea, sunt surprins sa constat ca, in ciuda riscului crescut al unor reactii negative din partea populatiei, premierul isi continua netulburat vizitele de lucru prin multimi stranse spontan. Cat priveste stabilirea unui reper etic in aceasta privinta, este usor de oferit un contraexemplu. Candidatul Vasile Blaga, fara protectia SPP, demonstreaza ca se poate evita expunerea in spatii publice si se concentreaza doar pe intalnirile private.

Cum spuneam, exista si un aspect financiar asupra caruia merita sa ne oprim. Intr-o perioada de austeritate declarata si impusa de chiar seful Guvernului, cheltuieilile bugetare legate de activitatea membrilor Executivului nu s-au diminuat. Daca in guvernarea Nastase, caracterizata de o crestere a performantelor economice, reprezentantii autoritatilor statului au fost obligati prin norme legale sa utilizeze masini de serviciu din  productia interna, sa-si reduca valoarea abonamentelor telefonice si sa calatoreasca doar cu compania nationala TAROM, astazi nimeni nu se mai sinchiseste de aceste detalii. Chiar daca ar avea un efect limitat in bugetul general, risipa de resurse aduce prejudicii la nivelul imaginii. Cand pretinzi solidaritate din partea cetateanului pentru depasirea unei perioade economice dificile, primul chemat sa dea un exemplu este purtatorul de autoritate publica. Abia acesta poate fi un argument valid in discursul public care l-ar pune in incurcatura pana si pe domnul Boc, un cunoscut cruciat al reformei institutiilor si al limitarii cheltuirii banului public.

Asa ca, un minim efort intelectual ma determina sa reflectez la iesirile publice ale conducatorilor. De la unul dintre ei am aflat ca va da inapoi, fix in 2012, toti banii luati romanilor acum un an. Semn ca exista resurse planificate de ceva timp dar, curios, necunoscute celor direct vizati. Asadar, arhitectura frumosului, acel plan strategic de recuperare a increderii populatiei, se desfasoara in parametri normali.

O alta confirmare, ceva mai subtila, vine printr-un canal de informare publica. Un site de stiri binecunoscut pentru fidelitatea sa politica si, mai cu seama, prin dezvaluirile livrate generos cu sprijinul unor autoritati publice construieste o legenda: premierul Boc devine dusmanul presedintelui Basescu. Fauritorii de imagini lucreaza cu talent la transformarea realitatii si inventarea unei iluzii.

Domnul Boc anunta peste tot ca este adeptul continuitatii. Nu vrea sa renunte la functie si se asigura ca-si pastreaza pozitia de presedinte al PD-L. Nimeni nu-l contrazice (nici macar contracandidatul sau Vasile Blaga). Si totusi, exista o entitate media “bine informata” care detine un alt adevar. Conform site-ului respectiv, premierul a devenit dizident politic in Romania  si un adversar redutabil pentru presedinte.

Pana la congresul de reconfirmare in functie a domnului Boc, legenda va creste in intensitate. Pas cu pas, realitatea care ne spune ca intre cele doua personaje (presedinte-premier) exista o intelegere perfecta va fi recompusa intr-o noua perceptie: principalii lideri ai Romaniei sunt in razboi. Aceasta este de fapt, starea naturala care-i convine de minune domnului Basescu. Inventarea unui dusman, apoi declansarea unui conflict de uzura este o strategie veche si indelung exersata. De aceasta data, razboiul va avea un rezultat pozitiv pentru domnul Boc deoarece il valideaza (impotriva perceptiei publice majoritare) ca opozant al angajatorului sau.

Intr-un an, politicianul Boc isi va fi castigat suficiente lupte cu noul sau “dusman”, va ajunge sa se opuna multor decizii impopulare, va recrea speranta intr-un lider puternic. In cele din urma, romanul il va descoperi in postura unui erou care s-a impotrivit “dictatorului”, capabil sa obtina victorii stralucite si sa-si impuna vointa prin determinare si forta. Reluam discutia peste o luna.

S-au implinit doua decenii de cand am parasit, temporar, Romania. Prima tara vizitata a fost Germania, pe vremea cand eram bursier al Guvernului de la Bonn. Dupa atata timp, nicio schimbare majora n-am remarcat. Desigur ca totul este mai frumos estetic si mai tehnologizat, dar societatea, oamenii, relatiile interumane au ramas aceleasi. Semn ca viata fiecaruia depinde  de alte coordonate decat scandalul public si lupta pentru putere. Daca ar exista un indicator al celei mai organizate tari as vota mereu pentru Germania. Prefer de o mie de ori un popor cu oameni reci si sinceri decat expansivi si profitori, ca unii latini de-ai nostri.

Vizitand o catedrala gotica am realizat ce ne diferentiaza pe noi ca popor de ei. In timp ce membrii unei civilizatii isi venereaza conducatorii, chiar si barbari, deveniti peste timp unificatori de neam, noi ne-am pierdut respectul fata de inaintasi si valorile unei natiuni si am ajuns o populatie omogenizata cu de-a sila.

Am refuzat sa am orice contact cu Romania. Si totusi, la sfarsitul vacantei m-am trezit cu un mesaj nesolicitat. Singurul de altfel. Am fost informat ca Boc s-a trezit dimineata premier si urma sa fie schimbat cu Cristi Popa, mai pe seara. Ce credeti ca am facut? Mi-am vazut linistit de ale mele. Nu mai gust intoxicarile si nici jocul pentru putere. Este o activitate consumatoare de timp si sanatate. Nu-mi aduce nici mai multi bani in portofel si nici nu-mi face viata mai vesela.

Ma tot intreb de ce ne ocupam noi vremea cu aceste maruntisuri? N-am putea sa iesim la o bere in oras, sa vedem un spectacol, sa citim o carte, sa crestem copiii, sa vizitam un obiectiv turistic sau istoric, sa ne plimbam? Adica sa fim precum toti ceilalti oameni din alte tari ale Europei. Am putea, dar mereu uit ca avem o problema: suntem prea saraci sa traim o viata normala. Suntem prizonierii unui cerc vicios.

Totusi, ceva am aflat: pretul la combustibilii auto se formeaza, in majoritatea sa, din accize si taxe. Daca la pompa ajungem sa platim de patru ori mai mult fata de valoarea de iesire din fabrica, inseamna ca produsul este supraaccizat. Si in mod logic, ajungem sa aflam cine a marit preturile la carburanti: Guvernul. Iata cum, desi n-are nicio parghie legala, domnul Boc se preface ca nu stie cine este de vina. Nu Guvernul pe care-l conduce, ci Adrian Nastase poarta raspunderea majorarilor nefiresti, pentru ca a privatizat candva, acum sase ani, Petrom-ul!Asadar, accizele si taxele sunt juste, iar costurile de productie – corecte!

In aceasta logica, maine vom afla ca banii din aceste taxe, absurd de mari, vor ajunge sa finanteze brand-ul de tara. Nu conteaza ca destinatia expresa a fondurilor este construirea infrastructurii rutiere. La limita (cea pe care o atinge mereu acest Guvern) se poate crede ca un drum face parte din masterplan-ul de promovare a obiectivelor turistice. Si astfel, romanul este invitat sa-si imagineze urmatoarele: ca este un patriot fiindca suporta accize uriase, un idealist care-si inchipuie ca banii ajung in infrastructura rutiera si un naiv incurabil amagit cu basme moderne, precum  brand-ul turistic.

I-am auzit gandurile spuse cu voce tare: nu guvernam ca sa fim frumosi in sondaje, reparam 20 de ani de decizii proaste, rezultatele reformelor se vor vedea in doi ani.

Tot mai mult, PDL se scufunda intr-o retorica a absurdului. Nu are importanta ce zice opozitia. Nu despre lupta pentru putere vorbim si nici de obtinerea capitalului electoral. Pe noi, astia neimplicati politic,  ne intereseaza cat de rau ne va fi. Daca vom retrai starea de spirit si drama individuala din timpul comunistilor. Iar aici, domnul Boc nu are cuvinte. Stie sa invarta vorbele celorlalti, sa fardeze deciziile proaste si contrare relansarii economice prin forte interne. Este suficient pentru dumnealui sa primeasca protectia creditorului extern si cu polita de asigurare se plimba relaxat pe holurile Palatului Victoria. Cam asa a facut si Ceausescu.

Numai ca vine si scadenta. Cand trebuie sa platesti ce ti-au dat strainii cu imprumut, cine va pune banii in banca? Poporul, ala despre care spune seful Guvernului ca este suparat fiindca nu intelege greaua mostenire, de 20 de ani. Ca sa evite decontul, domnul Boc are si un termen de gratie pentru fericirea poporului: peste doi ani. Perioada suficienta pentru a-i pierde pe drum pe romanii nerecunoscatori, dar utila sa amorteasca vigilenta celor care mai misca in front. Totusi, unde este tinta? Macar Ceausescu a inventat “societatea perfecta”. Spre deosebire de echipa domnului Boc, cei din vremea impuscatului erau maestri in arta manipularii. Nici macar minciuni frumoase si perspective luminoase nu stiu sa ne ofere acesti guvernanti. Ar vrea sa inchidem ochii de bunavoie, fara o pastila de prostit?

Este trist unde s-a ajuns cu explicatiile guvernantilor. Daca ei judeca starea de mizerie nationala prin prisma indicelui de frumusete in sondaje, inseamna ca sunt un pericol pentru siguranta cetateanului. Nimeni nu guverneaza impotriva propriului popor. Cel putin in lumea asta in care am fost acceptati cu multa bunavointa. Domnul Boc trebuie sa stie ca logoreea si abureala nu tin de performante si nici de satisfactie. Poate sa fie cel mai frumos conducator din lume! Daca n-am unde munci, n-am din ce trai, iar anii trec pe langa mine si ajung un mos decrepit, cel care conduce trebuie sa dispara.

Sa nu ne aducem aminte de Ceausescu!

Dar sa nu fim carcotasi. Exista si o parte buna. SPP-ul si-a testat dispozitivul de protectie in situatii reale de amenintare. Din poza publicata de ziarul Gandul veti intelege ca, printre cativa jurnalisti rataciti, se afla ofiterii SPP pregatiti sa fie de toate: paznici, sinistrati, localnici curiosi etc. Oare cate cercuri s-au facut in jurul sefului? Daca-s mai mult de trei inseamna ca e groasa rau…

„The quality and quantity about of what government chooses to say about what is it doing are hardly inconsequential in a democracy. Intuitively, then, we think there is something very important about the relantionship between government and the press, although, in fact, we know very little about this connection”, Stephen Hess (1984)

De doua ori s-a oprit curentul in timp ce scriam acest articol. Semn divin sau coincidenta pentru ca randurile de mai jos exprima un adevar repetat in multe ocazii. Cum ar fi aici si aici.

Acum nu mai are nimeni niciun dubiu. Suntem in fata evidentei care ne spune ca acest Guvern este, in cel mai bun caz, incapabil sa comunice public. Au aparut, in sfarsit, voci din interior care denumesc acest fiasco, intr-un mod elegant, stangacii. In realitate, este o tragedie nationala cu milioane de victime. Novicii vor spune ca vina o poarta seful planificatorilor in comunicare. Cei ca mine (care stiu din experienta personala si nu numai) nu sunt atat de naivi. Este o criza sistemica, o impotenta organica, specifica acestui Guvern si mai ales politicienilor din PDL. Niciodata acest partid n-a excelat in materia comunicarii publice. Au avut candva niste jurnalisti devotati priceputi la munca rutiniera, dar lipsiti de resurse la partea creativa. Asa se face ca, in Guvernul Romaniei, comunicarea institutionala, necesara pentru limpezirea asteptarilor publicului si informarea sa, este o limba straina.

PDL culege roadele unei politici revansarde si izolationiste. S-a razbunat pe toti cei care aveau stiinta si priceperea actului comunicarii si i-a ignorat in dauna unor functionari de presa sau servitori de ciubucuri media. Cand au avut nevoie de strategii si tehnici de persuasiune, le-au conceput pompieristic, cu vedete tv inchipuite sau cu tehnicieni de la birourile de presa.

Acum a venit nota de plata si, cu toate ca nu simt nicio satisfactie, am descoperit ca pedeapsa divina este singura care se aplica intotdeauna tuturor muritorilor. Inclusiv presedintelui Romaniei, cel care a asmutit o tara intreaga impotriva unor oameni, printre care ma numar si eu. Numai pomenirea unui nume  in preajma caruia te-ai aflat te facea indezirabil si nefrecventabil. Dar roata vietii se invarteste! Toti  cei care au luat parte la acest program de exterminare a identitatilor si s-au coalizat in rele vor primi pe viata o anatema publica.  Ce ironie a sortii! Cel mai popular lider (in urma cu 5 ani) a ajuns acum sa fie comparat cu un dictator.

Acestea au fost glumele amare. Urmeaza si partea tragica. Dupa un an si jumatate, au venit aia din strainatate sa ne spuna ca joaca de-a restructurarea s-a terminat. Suntem la un pas de default (dezastru) si nici acum PD-L n-a dorit sa recunoasca prapastia in care ne-a adus. Nu singur. De vina este si PSD-ul lui Geoana. Ambele partide si-au jucat la loteria alegerilor credibilitatea si responsabilitatea. Nu vor mai putea niciodata sa recupereze increderea pierduta a romanilor. Si mai este un vinovat: PNL. Din 2005 pana in 2008, acest partid a crescut cu sute de mii de posturi schema de personal bugetara. Toate aceste cadouri au alimentat pofta clientelei politice care n-a fost starpita nici dupa 2009, cand criza ne-a lovit.

Imi este clar acum ca acesti politicieni sunt periculosi pentru popor. Ne-au amagit, inselat, mintit. Iar acum, cand vine vremea scadentei, nu sunt in stare sa plece capul de rusine. De vina sunt toti, prin urmare nu au de ce sa planga pe umarul bugetarilor sau pensionarilor. Ar trebui sa taca ori sa accepte ca suntem aproape de faliment. Ca banii din salarii au fost daruri nemeritate. PD-L ar trebui sa inceapa restructurarea cu propriii sai clienti. Dupa ce i-au indepartat pe cei indezirabili, e randul lor sa renunte la pomana data cateilor.

Omul gras de care vorbea Traian Basescu este umflat, INTOTDEAUNA, de partidul aflat la putere, nu de o entitate extraterestra. Sa faca bine trimisul sau pe Pamant, daca a scapat din stransoarea latului din pomul japonez, si sa treaca la regim drastic de slabire. In cateva luni poate ajunge la greutatea celor slabi si multi.

De mai mult timp am urmatoarea dilema: presedintele Basescu este seful statului sau seful PD-L? Veti spune ca m-am prostit! Sigur ca, intr-o tara normala si pe deplin democratica, temerea mea ar alerta organizatiile civice si chiar spiritul critic al tuturor ziaristilor. Dar noi suntem ceva mai deosebiti. Ne permitem sa interpretam legile, morala si separatia puterilor in stat.

Asadar, sa revin la cestiune. Daca un sef de stat le spune unor politicieni cum sa se organizeze si apoi ii mai si ameninta, ma intreb ce se intampla cu acei indivizi? O grupare, denumita prescurtat BVB, este tinta unui presedinte de tara presupus echidistant fata de partide. Ceea ce remarc acum este ca Traian Basescu si-a depasit in mod periculos limitele constitutionale si, mai ales, cele morale. Inteleg ca si-ar dori sa scape de aceia care l-au mentinut ani in sir la putere, care l-au ajutat sa castige anul trecut un mandat ca si pierdut, care au musamalizat multe operatiuni speciale. A folosit strategia dulailor care latra, dar s-a trezit la poarta cu razboinicii  infranti.

Fiindca nu i-a reusit planul prin invaluire, a atacat direct. Le-a cerut greilor pdl-isti sa schimbe o decizie luata in unanimitate si i-a acuzat de practici dictatoriale. Intelegeti paradoxul? Aia sunt de condamnat fiindca vor sa pastreze puterea in interiorul grupului din care fac parte, dar sunt amenintati sa renunte de singura persoana nepotrivita sa ia atitudine in aceasta privinta. Ce se intelegem de aici? Ca urmeaza pedepsirea tripletei. Cum? Fie prin dosare penale, fie prin remaniere, fie prin sustinerea unei motiuni de cenzura a opozitiei. Si toata aceasta ambitie apartine unui  om care si-a pus in cap sa scape de baietii utili, deveniti acum periculosi.

Cine are memoria treaza poate gasi o similitudine scandaloasa cu perioada bolsevismului gregar. Cand Stalin se temea de ascensiunea vreunui lider din preajma sa, n-avea nicio remuscare sa-i insceneze un scandal, o eroare de conducere sau o arestare in toiul noptii. Se inventa o vina imaginara si adversarul dictatorului era istorie, ingropat doi metri sub pamant. Slava Domnului ca metodele trecutului nu mai sunt permise, desi, pe alocuri, inca mai apar intr-o maniera rafinata. Partea proasta este ca n-au disparut din mintea celor care poarta stigmatul puterii absolute. Pentru ei, vor exista mereu o teama fata de colaboratorii apropiati si riscul sa fie indepartati.

Finalul povestii ne priveste pe toti, fiindca echilibrul de forte odata rupt va duce la convulsii in toate sferele societatii. De rezistenta unor indivizi aflati acum in conflict deschis cu fostul lor camarad depinde directia in care ne indreptam ca tara. Prea multa putere in mana unui om inseamna esecul democratiei, adica dictatura. Prea multa putere in mana unor indivizi  foarte bogati inseamna plutocratie. Prea multa putere in mana unor structuri  statale inseamna autoritarism. Prea multa putere in mana unor institutii inseamna birocratie centralizata. Oricum ai lua-o, ce-i prea mult strica! Ne ramane doar echilibrul despre care vorbeam mai devreme. Dar cine sa-l mentina cat timp puterile statului sunt in degringolada, iar politicienii sunt santajabili?

“Premierul a spus ministrilor, inca de saptamana trecuta, si le-a reamintit in sedinta de miercuri a Guvernului ca vrea ca fiecare membru al Cabinetului sa sustina personal conferinte de presa, cel putin o data la doua saptamani, pentru a anunta sau explica diferite proiecte. Se urmareste, astfel, o mai buna comunicare din partea ministerelor”

Daca luam de buna aceasta stire Mediafax, descoperim cum unii ii copiaza pe altii. Atunci cand Adrian Nastase, fost prim-ministru, le cerea ministrilor sa iasa saptamanal in conferinte de presa si sa prezinte “realizarile”, adversarii politici si presa l-au acuzat de cultul personalitatii si de propaganda. Desi am fost adeptul unei atitudini rezervate, in aceasta actiune riscanta, i-am dat dreptate intr-o privinta. Am considerat ca fiecare ministru trebuie sa-si explice deciziile si sa ofere prilejul ziaristilor sa lamureasca, direct si fara ocolisuri, orice zvon sau neclaritate. Iata ca, dupa atatia ani, premierul Boc descopera “terapia de grup” a Guvernului Nastase. Nimic nou sub soare… Celor care se ingrijesc de comunicarea publica a Guvernului le pot da, pe gratis, un sfat: tineti cont ca jurnalistii vor afla repede daca intalnirile sunt de complezenta. Fara o structura de comunicare intra si inter-insitutionala sudata, decizia poate avea efectul contrar. Asta a patit Adrian Nastase, preocupat de raportarile unor politruci si indiferent la eficienta actului de comunicare. Reversul medaliei este cand ziaristii vor fi obligati sa inventeze subiecte pentru a-si acoperi portofoliul de stiri. La cat de priceput este Guvernul in comunicarea deciziilor, inclin sa cred ca acesta va fi deznodamantul.

Doua teme de interes national se intrepatrund si ma revolta. Recalcularea smechera a pensiilor si salariilor faraonice ale unor angajati ai statului. Mai intai despre ultimii. Spuneam aici ca romanii au inventat principiul bunastarii pe bani publici. Ai candidat la Parlament dar ai pierdut, nicio grija – partidul are grijia de tine. Ai fost un sponsor generos sau te-ai imprumutat ca sa-i sprijini financiar pe cei care ajung ministri, partidul te premiaza. Ma deranjeaza ca, in functie de culoarea politica, sunt aratati cu degetul doar ceilalti. Adevarul este ca statul, adica ei, se protejeaza si se perpetueaza intre aceleasi limite si persoane. Nu inteleg surprinderea celor care descopera acum nesimtirea, in forma pura, de recompensare prin tot felul de consilii de administratie. Astea sunt de cand a aparut democratia in Romania! Nu este decat vina politicienilor care au inventat aceste minunate conserve de sifonat banii publici sau de recuperat injectiile financiare din campanie.

Partea a doua: pensiile. Aici ma afecteaza si personal, fiindca inteleg de la reforma asta ca ma baga in mormant mai devreme. Asadar, cand imi vine sorocul sa ies la pensie, speranta de viata nu va fi mult diferita de cea de acum. Voi avea, cum s-ar zice, mai putini ani de mancat pensie. Apoi, mi se dau asigurari ca voi fi avantajat pe noua formula de calcul, insa descopar ca este tocmai invers. Pierdem bani, noi, cei multi care nu suntem in sistemele speciale, si raman cu privilegii mascate cei din sistemele de aparare nationala, ordine publica si siguranta nationala. De pe vremea lui Carol al II-lea si dictatura lui regala, militarii au fost privilegiati. I-am inteles si pe comunisti ca au mentinut acest sistem, pentru ca aveau nevoie de institutiile de forta ca sa subjuge poporul. Dar astilalti, democratii pe stil nou, de ce au acceptat? Poate ca le-au fost datori la Revolutie?

In fine, acum, printr-o mascarada juridica, se recalculeaza pensiile multora si deloc pe ale astora cu trese si epoleti. De ce statul nu mai are bani pentru plata pensiilor? Chiar si in conditiile in care un angajat suporta un pensionar, argumentul acestui Guvern nu este valid. Sa fie, oare, in spatele acestei decizii, ceva grav, cum ar fi incapacitatea Guvernului de a mai administra fondurile? Daca fiecare salariat contribuie cu 10,5 la suta din salariu, va asigur ca, orice calcul s-ar face, suma totala stransa de la populatia activa este de cel putin 2,5 ori mai mare decat a tuturor pensiilor in plata. Unde sunt acesti bani? De ce statul nu renunta la fondurile de pensii generale daca nu gaseste o formula echilibrata? Sa fie oare o megaescrocherie financiara prin care sunt deturnate miliarde de euro pentru acoperirea unor gauri in alte parti? De ce nu accepta statul sistemul de pensii administrat privat, asa cum se intampla in multe state dezvoltate economic? De ce accepta ca fondurile private din pilonul doi sa faca investitii de risc cu banii contribuabilului fara obligatia garantarii cotizatiei nete? Multi se tem ca un sistem privat de pensii poate fi un alt FNI. Dar acest risc exista acum! Statul se preface ca liberalizeaza sistemul, dar, in realitate, este doar o manevra ordinara prin care s-a asigurat pe decenii dezvoltarea unor business-uri private.

Matematic, s-a demonstrat ca toti vom pierde la pensie, in diferite forme. Este cea mai rusinoasa schema de manipulare a unui drept fundamental al cetateanului, dupa privatizarea fantomatica a intreprinderilor de stat in acele fonduri de administrare a bunurilor comune (FPP). Daca acest Guvern este sau nu de sacrificiu, vom vedea. Ce ma preocupa acum este sa-mi cumpar doua lumanari: una pentru el si alta pentru mine. Una la morti si alta la vii.  Pe prima am aprins-o. Amin.

Desi a castigat tot ce se putea  in ultimii ani, PD-L face sedinte de brainstorming pentru schimbare. Cutumiar, se considera dificila determinarea unui partid pentru schimbarea radicala, mai cu seama dupa ce a iesit victorios in alegeri. Strategic, este cel mai potrivit moment. Asta, daca i-am considera pe lideri niste manageri politici moderni si educati in spiritul stiintelor politice. Dar ei nu sunt decat niste administratori de putere si resurse, odata ce au obtinut suprematia in institutiile publice. Rolul intelectualilor gen Preda sau Macovei (Severin poate fi un exemplu valabil pentru PSD) este acela de simplu factor declansator si, eventual, de supraveghetor al deciziilor ulterioare. Expertiza lor politica (nu este cazul lui Severin) este rudimentara si net inferioara colegilor veterani. In aceasta privinta, ei nu sunt nicidecum asimilati mintilor luminate (strategi) utile reformarii din interior. Ba chiar unele impulsuri pot fi catalogate drept naivitati ori exagerari surprinzatoare pentru un specialist in stiinte politice. Alegerea unui logo, transformarea cromatica si chiar strategia de resurse umane nu sunt exercitii de branding pentru amatori. Cel mult pot constitui variante de raspuns intr-un focus grup, asa cum recunostea Theodor Stolojan.

Din cate cunosc, niciun partid nu si-a deschis usile pentru alegerea concurentiala a unei companii de profil. Exista si un argument valid in aceasta obtuzitate indelungata: partidele reprezinta vointa unor persoane diverse care s-au asociat in baza unor convingeri personale.  O comparatie grosiera poate fi aceea cu o asociatie de locatari, unde fiecare decizie este luata in unanimitate, dar pusa in practica discretionar de administrator sau de presedintele de bloc. Un alt aspect rizibil al incercarilor fortate de reformare apare cand se discuta despre primenirea cadrelor. Presedintele PD-L poate primi o bila alba pentru ca admite deficitul de cadre. La PSD, astfel de teme sunt detalii de parcurs, eventual exercitii de retorica. Insa, pe langa bila alba, domnul Boc poate primi si una negra, pentru urmatoarea aberatie: “Ii invitam pe cei care mai stau pe tusa, in asteptare, sa intre in politica. Avem nevoie de competente in Romania, in actul de guvernare, in PD-L”. Declaratia are menirea sa-i linisteasca pe cei care contesta sistemul de recrutare si promovare, insa, asa cum spuneam, este o contradictie in termeni sa insinuezi ca vei accepta criterii de eligibilitate bazate pe performanta profesionala si competenta, cat timp un partid este un club de indivizi eterogeni, si nu o companie orientata spre profit. Ceea ce ar fi trebuit sa spuna domnul Boc s-a pierdut printre cuvinte. 

In realitate, defectul major al oricarui partid este acela ca isi fundamenteaza promovarea oamenilor in functii externe pe alte considerente, subiective, amorale si ilegitime: nepotism, cotizatie financiara, fidelitate fata de sef sau abuz de putere. In aceasta dilema convietuiesc toate partidele romanesti. Iar deschiderea usilor pentru alti membri poate fi o invitatie formala, insa fara acoperire, cat timp oamenii decid apartenenta la un partid in scopul exercitarii unei activitati profitabile prin care pot fi eliminate etapele profesionale necesare promovarii. Din acest motiv, partidele sunt condamnate sa esueze in intreprinderea lor de reforma structurala (organica) din cauza legilor interne si a corpului compact al celor care le aplica, contrare normelor generale ale societatii. In teoria haosului, aceastei dileme ii poate fi aplicat efectul zborului de fluture (butterfly effect) care spune ca micile variatii ale conditiilor intiale specifice dinamicii unui sistem pot produce, pe temen lung, modificari majore in comportamentul acestuia.

Cand in prima zi de la investire aprobi o ordonanta de urgenta prin care reduci 15 000 de posturi din invatamant si o tii la secret, este ceva care te pune pe ganduri. Cand abia ieri apare un anunt sec al ministrului muncii si nu-l auzi deloc pe ministrul educatiei, incepi sa cauti raspunsuri. Cand il vezi seara, dupa o zi de tevatura, pe primul ministru ca nu spune nimic despre disponibilizari, intri in fibrilatie. Abia seara, tarziu, vine presedintele tarii la un interviu pregatit demult si lamureste  cine pleaca si ce mai urmeaza.

Ce anume a fost gresit in acest act de comunicare? Lipsa de transparenta; intarzierea nejustificata a anuntarii deciziei; ignorarea partenerilor sociali care au aflat din presa despre chestiune; purtatorii de mesaj care au fost nepotriviti.

Raman la parerea ca avem de-a face cu o strategie si nu cu o gafa. As miza ca, in urmatoarele luni, Executivul se va intrece in ambiguitate si lipsa de transparenta. Este o metoda sigura pentru a ascunde deciziile impopulare si pentru estomparea reactiilor viguroase ale adversarilor. Opozitia nu mai este in Parlament, ci in strada, acolo unde liderii sindicali vor fi obligati sa-i asculte pe membrii lor de sindicat.

Guvernul este obligat sa ia decizii radicale, este pus cu spatele zid si ar trebui sa fie impacat cu gandul ca isi poate frange gatul in urma convulsiilor sociale. Din acest calcul minimal rezulta ca optiune in planul de comunicare reducerea la strictul necesar a mesajelor negative. Asa se explica aparitia publica fara sens a premierului care vorbea despre inmatricularea masinilor sau a firmelor, dar nu scotea o vorba despre disponibilizari. Ce s-a intamplat ieri este un prim test. Guvernul a evaluat atentia, gradul de impact si forta de reactie a adversarilor sai: sindicatele si media. Daca experimentul a dat rezultate, strategia va fi pusa in aplicare, indiferent de costurile de imagine.

Unii ii hulesc, altii ii lauda. Eu cred ca sunt o masa de manevra si de sacrificiu. Ca orice organism supus unui tratament distrugator, corpul angajatilor la stat si-a dezvoltat un instinct de conservare eficient. Pana la punctul in care regulile jocului sunt eliminate. Pentru politicieni,  acesti indivizi sunt mai curand niste broaste raioase. Sa ma explic. Aparatul birocratic din Romania este o mostenire a sistemului comunist. Nimeni nu l-a reformat sau profesionalizat. Este acelasi ca mentalitate, dar mai mic. Tot ce a pierdut in doua decenii este forta sa numerica. Insa calitativ, oamenii n-au evoluat decat disparat. Cand au dat semne de inteligenta, au fost eliminati sau fortati sa plece in mediul privat. Dar si in cazul celor ramasi, nu cred ca vina le apartine. In principal, este a celor care ii mentin in aceasta capcana. Adica a conducatorilor politici de institutii. Pana si intelectualii rafinati (pretinsi pastratori ai principiilor de moralitate si de conduita democratica) s-au prostituat sau revoltat, dupa caz, pentru sustinerea valurilor de epurari politice. Nu e de mirare ca, intru justificarea alternantei la putere a trepadusilor sau a protejatilor, s-a acreditat ideea ca guvernele vin si pleaca dimpreuna cu un corp numeros de indivizi programati sa preia ori sa predea posturile din administratie. In mintea acestor conducatori, doctrina lor politica (dealtfel inexistenta) este tot una cu politica statului. Ca si cum, daca eu nu sunt liberal cu carnet de partid, ar trebui sa ma sinucid sau sa emigrez, asa cum  si-au imaginat unii cand m-au dat afara in doua saptamani din functia publica pe care o exercitam. Executiile publice comandate de Alianta D.A. palesc  in fata celor de acum. Cu cat inaintam in democratie, cu atat abuzul este mai evident! CDR a schimbat tot ce se putea cand a preluat puterea de la FDSN. PDSR a “lucrat” cu manusi si cu ceva ai multa inteligenta, cand a venit in 2001. Cei care au venit in 2005 au curatat din nou functiile de conducere sau de executie, dar au pastrat destui protejati ai agentilor psd-isti, asa zisi reformatori. Nimic insa nu se compara cu atitudinea hotarata si fara perdea a coalitiei compuse din cele doua partide care deplangeau pana sa vina la putere samavolniciile comise de liberali asupra functionarilor sau specialistilor din administratia publica. Atat domnul Boc, cat si domnul Geoana au uitat de promisiuni si de lacrimile varsate. Nu este nimic neobisnuit la astfel de oameni. Insa, intre cei doi, domnul Boc are de la mine dreptul la prezumtia de inocenta. In schimb, domnul Geoana merita o atentie speciala. Este o dovada de ipocrizie dublata de pierderea simtului ridicolului sa ai o experienta bogata in “cazaturi in fund”, la fiecare schimbare de putere si sa nu inveti nimic din asta. Observ cu cata gratie dumnealui aplica standardele, in functie de interese. Cand rudele sau prietenii sunt dezavantajati, are grija sa-i protejeze in functii. Cand e vorba de profesionisti sau de functionari pentru care nu plange nimeni, le face bezele la televizor. Ce vreau sa spun prin asta? Nu poti face pe sfantul in fata unora care asteapta de la tine sa-ti respecti promisiunile si sa repari greselile sau abuzurile predecesorilor. Cat timp plangeai cu lacrimi de crocodil la auzul nedreptatilor facute de puterea liberalo-democrata, ar fi trebuit sa dovedesti ca nu este doar o grimasa de durere la restaurantul din colt. Din pacate, cu astfel de lideri, fariseismul devine politica de stat. Acesti conducatori sunt dusmanii reformarii administratiei si, mai ales, ai profesionalizarii corpului functionarilor publici.  Am ajuns ca angajatii statului sa jure credinta unei persoane sau unui partid. Si asta se intampla dupa douazeci de ani de la disparitia regimului comunist. Atata timp scurs de pomana ca sa vad in ochii oamenilor teama de a vorbi, groaza ca nu sunt “de-ai lor”, dezamagirea ca nu conteaza experienta sau calitatea umana. Nu am nicio asteptare pozitiva de la cei care au ajuns sa conduca aceasta tara. Am convingerea ca pericolul cel mai mare nu este criza, ci dispretul fata de oameni si valori. De aici pornesc toate. Fara profesionisti si caractere incoruptibile, dar cu profitori si lingai, administratia va deveni o feuda. Si daca va imaginati ca nu e treaba noastra, va inselati! Daca toti ne retragem in spatele usilor si geamurilor casei, v-ati gandit cine decide in numele nostru?

PS: Deoarece sunt unii care vor spune ca am fost dur si rautacios, ii invit sa citeasca parerea lui Dragos Dinca, cadru universitar si inca sef al Institutului National de Administratie. Sunt de acord cu opinia sa, dar nu si cu faptul ca este membru PNL. E greu sa sustii independenta functionarului daca seful este implicat politic.

Sunt director general cu rang de Secretar de Stat si, potrivit legislatiei in vigoare, am un mandat de 4 ani, care se sfarseste in iunie 2010. Asta nu inseamna ca nu am bagajele pregatite. Dar, atat timp cat ocup aceasta pozitie, trebuie sa fac tot ce depinde de mine ca lucrurile sa functioneze. Nu mi se pare firesc sa plec acasa si sa astept sa fiu schimbat.

As pune pe primul loc lipsa de profesionalism a multor politicieni. Parlamentul genereaza o inflatie de legi stufoase, redundante, fara aplicabilitate. Administratia si functionarii – chiar de buna credinta – nu se pot descurca in acest hatis legislativ. Legile proaste genereaza coruptie, risipa, birocratie, inflatie de functionari.

Fluctuatia de personal in administratia publica este destul de mare. Anual aproximativ 25% dintre angajati se schimba: Veniri-plecari in sectorul privat si miscari in interiorul sitemului administratiei publice. Anul acesta am sesizat o tendinta de migrare a unor functionari foarte buni catre sectorul privat, motivul fiind diminuarea salariului. Cei capabili se descurca foarte bine si in mediul privat si isi gasesc foarte repede un job. “Pleava” din institutiile publice nu este atractiva pentru sectorul privat si ramane sa ne distruga nervii in continuare.

Orice conducator de institutie ar trebui sa fie preocupat de diminuarea cantitatii de cafea consumata in institutia sa…pentru sanatatea angajatilor.