N-as putea baga mana in foc ca de la naduseala li se trage.  Vanitatea multora pare a fi trasatura nationala. Nu i-ati remarcat pe aceia ajunsi intr-o functie cum se lauda singuri chiar si cand nu mai au vreun rol? Politicienii sunt primii care se grabesc sa-si asume realizarile, chiar si accidentale. Cand podul acela scump din Bucuresti s-a inaugurat, fostii primari si-au pus slugile sa cante in cor ca meritul este al lor. Parca mai conteaza cine l-a finalizat!

Dar daca actualul primar tragea de timp sau isi batea joc de munca initiatorilor? Sau, poate, modifica proiectul astfel incat sa ajunga lucrarea finalizata dupa gustul sau? Mai aveau motiv de lauda cei dintai? Niciunul dintre acestia nu are vreun merit special pentru mine, cat timp si-au facut treaba pentru care i-am ales si au fost platiti.

Atata ipocrizie nu am mai vazut decat la un alt specimen instruit de tac-su sa tina nasul in vant. Desi a fost lamentabil, ca rezultate si in constructia unei echipe puternice, fiul lui Lucescu cel mare este tot el suparat. S-a furisat din vestiarul echipei si i-a parasit pe jucatori exact cand se urcau in avionul pentru America de Sud. A fost razbunarea celui mic la indemnul celui mai mare. Iar cand conducatorii federatiei si-au revenit din soc si au reusit sa gaseasca un inlocuitor, Razvan fiul lui Mircea le transmite tuturor un ucaz: orice succes in viitor al nationalei i se datoreaza. “Daca nationala se califica la Euro voi avea un mare merit.” spune Razvan Lucescu. Dar daca nu se califica, n-ar fi tot meritul lui?

Astfel de exemple ne arata cum gandesc romanii. Cand ajung in varful trebii cer sa fie sprijiniti, mangaiati, protejati. Dupa ce dau chix se agata cu toate degetele de scaun si urla de durere impotriva “conspirationistilor”, adica aceia care-i contesta. Dupa ce fac prapad in urma lor si pun bete in roate succesorului, se roaga sa vina potopul in urma lor. Isi imagineaza ca dezastrul va spala mizeria facuta sau ca reconstructia va dura suficient de mult incat sa fie data uitarii nepriceperea lor. Iar daca succesorul reuseste sa refaca terenul pierdut si sa aduca speranta, victoria nu-i a lui! Tot ipocritul care s-a impotmolit in propria-i mocirla jubileaza si pretinde laude in avans.

“Pe Bulevardul Ion Mihalache pot circula acum cu 14.400 mai multe masini pe zi, fara a se crea ambuteiaje”, spun reprezentantii Primariei Municipiului Bucuresti, care explica cresterea capacitatii ca urmare a masurilor aplicate cu 600 de masini pe ora pe sens (600 x 12 ore x 2 sensuri). Potrivit reprezentantilor primariei, zilnic, aproximativ 30.000 de bucuresteni folosesc transportul public in zona respectiva, iar pana in prezent, in zona respectiva, erau parcate 450 de masini.

Asta e stirea dupa prima zi a experimentului. Asadar, le-au trebuit 20 de ani celor de la primarie sa descopere minunea: daca nu blochezi o banda de mers, traficul este mai lejer. Cu un ochi rad si cu altul plang. Era nevoie de un test pentru a afla ce stie tot prostul? Un program pe calculator, o vizita intr-o tara civilizata sau un proiect de cercetare la Facultatea de Transporturi era suficient. Asta e partea hazlie.
Partea tragica este ca experimentul nu va avea urmari. Adica, nesimtitii de soferi si extensiile lor fricoase – politistii de la circulatie, vor cauta pretexte si scuze pentru incalcarea legii bunului simt. In loc sa militeze cu totii pentru respectarea regulilor rutiere, acestia vor continua sa creada ca este doar un exercitiu temporar. Cum s-ar zice la romani, orice minune dureaza trei zile.

Curatenia de sambata propusa spre aprobare consilierilor municipali ai Capitalei a fost respinsa la vot. Pe motiv de legalitate, nu de civism. O initiativa pornita, probabil, de la experienta nefericita cu indepartarea zapezii din fata blocului. Primaria a fost la un pas sa obtina un nou serviciu gratuit (pentru care fiecare locuitor plateste de zor): spalatul trotuarelor cu mana altuia.

(more…)

Bucuresti 1972. Bulevardul Magheru. Troilebuze merg in voie, si razlet cate o masina mai apare. Semafoarele sunt bune doar pentru pietoni caci masini nu prea sunt. O poza veche de 37 de ani. Din vremea cand inca nu mergeam singur pe strada. Acum imi explic de ce parintii mei aveau incredere sa merg neinsotit la scoala. Doar cu cheia de gat. Acum, nici macar daca scoala ar fi in apropierea casei nu ai avea curajul asta…

In sfarsit, a aparut si la noi un fashion outlet. Nu mai mergi la Passau (Austria), in Italia sau pana hat, departe, in America, pentru toale ieftine de firma! Un prieten imi spune sa mergem chiar din prima zi de deschidere dar mi-e lene. O las pe sambata, ii zic! Si cum eram in grafic cu ziua in cauza, ma aburc in masina de lux si dau lejer la pedala. Mai cu radioul dechis pe muzica de club, mai cu ochii in fata, cu gandul la proasta care imi taie calea si apoi franeaza brusc, de era sa-i sara vospeaua din par. Deviez la primul nod de aglomeratie si o iau pe unde n-ar fi trebuit. Dar imi spun ca e mai bine asa decat sa tai centrul orasului, in care toti tugulanii si toate cofezele si-au facut drum. Miroase a nervi incinsi. Sute de masini imi stau in cale cum ajung la prima intersectie mai mare. Eh, o fi un ambuteiaj de mica amploare. Nu e asa! Urc dealul Cotrocenilor intre prima si a doua viteza. Parca n-am mai vazut debandada de-asta din vremea Revelionului. Poate ca e un accident. Da, este!, insa nu de masina, ci de trafic. Suntem un lant nesfarsit de oameni si masini indreptandu-ne spre acelasi punct. M-am prins abia acum ca nu sunt singurul care si-a facut intinerariul spre iesirea din oras. A trecut o ora si am ajuns la jumatatea drumului. Nimic nu se schimba, doar peisajul. In stanga mea, o lunga linie de tramvai goala si aerisita, cat sa ajunga la inca doua benzi pentru amaratii de soferi. Ma gandesc la cretinul ala care a redus la jumatate strada ca sa lase un tramvai nenorocit sa circule nestingherit printre braduti si pajisti. Parca as fi pe 405 Freeway, la ore de varf, cand poti sa mananci ori sa te uiti la dvd cat timp esti la volan. Doar miile de masini din jur si blocurile ponosite de pe vremea Odiosului ma aduc la realitate. Trec de mall-ul crescut in mijlocul orasului, precum caii si porcii in apartamentele de tigani, si dau sa ma relaxez. Eram deja cu carcei la gambe de cate demaraje si frane am facut. Mare deziluzie! Nimic nu se schimba. Observ ca am consumat jumatate din benzina din rezervor. Trag la o benzinarie si imi zic mandru: iata ca am facut ceva util. Calculez ca-mi trebuie cam o ora de rabdare pana sa ies la marginea Bucurestiului. De acolo presupun ca autostrada va inghiti toti suparatii sau navetistii de ocazie. Ma razgandesc insa pe moment si intorc din drum. Mai aveam de mers cativa kilometri si in zare totul era negru. Gaze de esapament si cladiri cenusii. Colectia de injuraturi mi s-a terminat, asa ca nu-mi ramane decat sa ma apostrofez mental pentru prostia facuta. Stiam ca am riscat ca un fraier. Doar suntem in Romania! Nu ma invat minte niciodata, sa inteleg ca suntem un popor sarac dar cu snobismul in vene. Asadar, ma duc inapoi in partea mea de oras. Cand sa intru pe sub pasajul de la Mall, ma inec. De nervi si de gaze. Kilometri de masini imi stateau in cale. Fac o jumatate de ora prin pasaj. Si apelez la planul de urgenta. Tai calea tramvaiului, intorc pe unde era interzis, intru pe contrasens, ajung pe soseaua care duce spre linia de centura si de acolo revin ca un lord in Bucuresti. Prin invaluire. Dar distractia nu s-a terminat!!! Ma apropii cu o viteza legitima de linia de centura. Cand ajung la ea, ma ingrozesc… Alte mii de masini, venite din afara orasului, blocau autostrada. “Gandacii” au simtit ca e rost de mancare! M-a salvat directia de mers. Eu plecam, ei veneau. Am forjat pe drumul de intoarcere si am ajuns intr-un sfert de ora in cartierul meu de snobi. La naiba! Nu mai vreau mall-uri si nici fite. Toate revistele de infotainment sunt pline de englezisme. De expresii, pe care romanii nu le inteleg dar suna bine. Rock this way, full free bar, take away, bookbinding, kids dentistry, bery spa, fashion tattoo, warm-up, flama booking, mash-up, society club, editor’s pick, webmeup, label-uri, gig-uri, set-uri, zilele saptamanii in engleza, meniurile in engleza. Am obosit. Imi tremura pleoapele de stress. Parca sunt o molie printre haine ponosite. Mai am timp sa vad o reclama care-mi sageteaza cortexul: Un domn ma invita prin cateva tari, la alegere, sa fac revelionul cu el. Ma jur! Isi lasa si adresa. Gata ma duc la somn. Poate ma trezesc din cosmar…