Ati vazut vreodata cum esueaza balenele si casalotii la mal? Specialistii sustin ca bietele animale isi pierd busola si sunt complet dezorientate. Desi sunt in mediul lor natural si sunt cele mai mari vietuitoare de pe planeta, balenele isi sfarsesc viata lamentabil si fara nicio explicatie. Asta i s-a intamplat si celebrului Andrei Gheorghe, un om care n-are nici caracter, nici habar in ce s-a bagat. Iata cum il “rasplateste” pe cel care i-a deschis usile, pe sest, intr-o institutie publica de prim rang.

“Cred ca si eu l-am evaluat gresit pe Sebastian Vladescu si el pe mine. Eu cred ca Sebastian Vladescu nu intelege ce este comunicarea. Si in general oamenii politici din Romania nu o inteleg. Cred ca ei vad comunicarea ca pe o fardare inutila. Pentru ei comunicarea e de genul iesim la televizor si vorbim”.

(more…)

“Premierul a spus ministrilor, inca de saptamana trecuta, si le-a reamintit in sedinta de miercuri a Guvernului ca vrea ca fiecare membru al Cabinetului sa sustina personal conferinte de presa, cel putin o data la doua saptamani, pentru a anunta sau explica diferite proiecte. Se urmareste, astfel, o mai buna comunicare din partea ministerelor”

Daca luam de buna aceasta stire Mediafax, descoperim cum unii ii copiaza pe altii. Atunci cand Adrian Nastase, fost prim-ministru, le cerea ministrilor sa iasa saptamanal in conferinte de presa si sa prezinte “realizarile”, adversarii politici si presa l-au acuzat de cultul personalitatii si de propaganda. Desi am fost adeptul unei atitudini rezervate, in aceasta actiune riscanta, i-am dat dreptate intr-o privinta. Am considerat ca fiecare ministru trebuie sa-si explice deciziile si sa ofere prilejul ziaristilor sa lamureasca, direct si fara ocolisuri, orice zvon sau neclaritate. Iata ca, dupa atatia ani, premierul Boc descopera “terapia de grup” a Guvernului Nastase. Nimic nou sub soare… Celor care se ingrijesc de comunicarea publica a Guvernului le pot da, pe gratis, un sfat: tineti cont ca jurnalistii vor afla repede daca intalnirile sunt de complezenta. Fara o structura de comunicare intra si inter-insitutionala sudata, decizia poate avea efectul contrar. Asta a patit Adrian Nastase, preocupat de raportarile unor politruci si indiferent la eficienta actului de comunicare. Reversul medaliei este cand ziaristii vor fi obligati sa inventeze subiecte pentru a-si acoperi portofoliul de stiri. La cat de priceput este Guvernul in comunicarea deciziilor, inclin sa cred ca acesta va fi deznodamantul.

Am promis ca voi veghea la actul de comunicare al vedetelor de la MFP. N-a durat mult asteptarea. E drept ca n-am cautat-o cu lumanarea, ci mi-a fost servita pe tava capodopera. Mai intai o mostra de comunicat de presa care seamana cu un drept de replica afectat:

(more…)

In mod normal, un Guvern isi creeaza structurile intr-un timp rezonabil. Este de inteles ca functiile de demnitate publica si unitatile ministeriale sa aiba ragaz pentru organizare si asezare institutionala. Mai ales in cazul nostru, al Guvernului Boc, unde doua partide cu viziuni diferite si cu oameni – pana mai ieri adversari, care isi propun sa lucreze unitar. Insa, nu toate structurile guvernamentale au aceeasi ingaduinta din partea publicului. Printre cele care nu pot fi tinute in stand-by sau amanate de la organizare rapida este si cea de comunicare publica. In lumea moderna, informatia si explicarea deciziilor publice reprezinta o obligatie la fel de importanta precum exercitarea actului de guvernare. Orice organizatie publica sau privata care isi schimba puterea executiva este obligata sa controleze cu prioritate fluxul comunicarii interne si externe. Cu atat mai mult, in cazul unui Guvern amanarea constituirii unei structuri viabile si profesioniste de comunicare inseamna in cel mai bun caz o eroare grava de apreciere a importantei acesteia in functionarea angrenajului. Observ ca se consolideaza mentinerea armistitiului intre parti dar cu pretul separarii mesajelor. Adica nu se comunica unitar dar nici nu se lanseaza opinii divergente. Mai bine se abtin sau se feresc membrii Executivului decat sa intre in dispute ori in contradictii. S-ar putea spune ca este suficienta mentinerea starii de liniste si de neagresiune. Probabil pentru niste politicieni, situatia de fapt este singura modalitate la indemana pentru atingerea acestui obiectiv. Dar pentru mass-media si pentru opinia publica lipsa unui punct central de colectare si difuzare a informatiei duce la speculatii, confuzii si, in cele din urma, la distorsionarea perceptiilor si atitudinilor. Criza economica este doar o chestiune tehnica pentru guvernanti. Insa criza de imagine este continua si mai periculoasa. Cu cat se adanceste prapastia dintre asteptarile publicului si intentiile guvernantilor (bune sau rele) cu atat imaginea lor se va deteriora. E nevoie de cateva luni ca raul creat sa devina imposibil de remediat iar, in final, credibilitatea sa devina un deziderat de neatins si nu o calitate intrinseca. Mi-e teama ca vom asista la ridicarea unei bariere comunicationale de durata care va permite presei sa speculeze si sa alimenteze panica publicului. Guvernul, si asa intr-o situatie imposibila, va descoperi ca nu stie cum sa darame zidul ridicat in primele luni de activitate. Astfel vom ajunge la un dialog al surzilor: ei vor transmite doar ce este necesar iar noi vom ingrosa randul chibitilor, in fata televizoarelor.

Frizerul meu, un baiat tanar si departe de complexitatea vietii in care traiesc, ma abordeaza cu un subiect neobisnuit. Cu o zi in urma il remarca, distrat, pe Dan Diaconescu, la OTV, cum vorbea singur ore in sir. Ramasese frapat de insolitul situatiei. Un om care obisnuia sa-si umple studioul cu oameni a ramas singur. Monologul era un manifest kilometric despre pericolul inchiderii propriei televiziuni. Frizerul remarca tonul apocaliptic si insiruirea de cuvinte catastrofice. “Jos labele de pe televiziunea poporului!” era titlul care i-a atras atentia. O alta stire care nu a fost oficial confirmata: jurnalistul Liviu Mihaiu, un vesnic acuzator prin presa, se pregateste sa devina Guvernator al Deltei Dunarii. O functie, deci, politica, dar evident ca nimeni nu va spune asta! Cel mult, domnul Mihaiu va recunoaste ca a acceptat o astfel de sarcina “ingrata” pentru starpirea faradelegilor si salvarea unui patrimoniu incaput pe maini ucigase.

Ambele cazuri mi-au reconfirmat valoarea tabuului in societate. O sa dau un exemplu clasic, ramas in istorie si care a infierbantat zeci de ani societatile democratice si, in aceeasi masura, pe cele totalitare. Nazism vs. comunism. In societatile libere, din timpul Razboiului Rece, demascarea ororilor comunismului devenea o intreprindere riscanta fiindca automat erai acuzat ca ignori consecintele nefaste ale nazismului. Ba mai mult, il valorizezi prin repudierea ideologiei totalitare de stanga, aflata la putere in multe state ale globului. Jean-Francois Revel, fost redactor sef la revista L’Express (autor al cartii Tentatia totalitara), acuzat in egala masura de ambele tabere pentru simpatii nepotrivite, spunea:

Teoretic, paznicii tabuului supravegheaza echitatea repartizarii judecatilor pe care le putem face asupra celor doua totalitarisme. Practic, aceasta aparenta impartialitate presupune fabricarea prealabila a unui totalitarism de dreapta, care in contextul celei de-a doua jumatati a secolului al XX-lea, este o pura creatie spirituala. De asa-zisa egalitate de tratament, ce se pretinde reciproc, nu profita decat comunismul. Prin acest subterfugiu, el este absolvit sau, in cazul cel mai rau, condamnat cu maximum de grija. In practica, asadar, ca si in teorie, egalitatea celor doua totalitarisme este un mit astfel aranjat incat se-ntoarce automat in avantajul comunismului.

Exemplul nazism vs. comunism este un tabu de proportii care defineste perfect, prin complexitate si durata, felul in care o minciuna colosala (suprematia ideologiei comuniste) este transformata mai intai in mit si, apoi, in realitate inversata, pozitivata. La fel stau lucurile si cu diferitele forme de discriminare. Am ajuns sa refuzam diversitatea de teama sa nu fim acuzati de segregationism. Cine perpetueaza aceasta victimizare colectiva? O sumedenie de indivizi, grupuri si tari. Care este instrumentul cel mai des utilizat? Mass-media. Nu intalnim la tot pasul ziare, reviste, emisiuni, dezbateri televizate, campanii de presa care ravasesc realitatea, caracterizandu-se tocmai printr-un continut a carui saracie informationala nu e intrecuta decat de falsitatea ei? Chiar ceea ce numim in mod obisnuit ziaristica de investigatie – anchetele sociale atat de laudate pentru curajul si intransigenta lor – se supune intr-o mare masura unor scopuri straine de cultul informatiei dezinteresate. De multe ori se repune pe rol un dosar nu pentru importanta lui intrinseca, ci pentru a distruge un demnitar, politician sau om de afaceri incomod. Toate acestea, neglijand sau minimalizand un alt caz, mult mai plin de consecinte pentru interesul general, dar lipsit de utilitate personala sau partizana pentru moment. Nu putine sunt circumstantele, cand se evita un adevar arhicunoscut din cauza urmarilor pe care acesta le-ar putea avea asupra propriilor interese. Neputinta informatiei de a elucida actiunile sau, macar, convingerile ar fi doar o banala nesansa daca ea nu ar rezulta decat din cenzura, ipocrizie si minciuna. Multi dintre noi am ramane socati vazand amploarea neobisnuita pe care aceste mecanisme au capatat-o astazi! Ele dispun de o veritabila industrie a comunicarii, chiar si in societatile deschise, acolo unde poate fi observat si masurat zelul autentic al oamenilor in a spune si recepta adevarul.

Acestea fiind spuse, ma gandesc la frizerul meu. El vede la televizor cum un om lupta de unul singur sa-si salveze creatia. Un bun oferit “dezinteresat” poporului, pe care sistemul vrea sa-l distruga. Dezvaluirile creatorului sunt necesare si benigne pentru oamenii de buna credinta, in timp ce mizeria produsa de propria-i creatie este ascunsa sub pres sau ridicata la rang de relicva sfanta! La fel stau lucrurile si in cazul celuilalt formator de opinie. Atacul prin cuvantul scris si asocierea la o cauza nobila iti valorizeaza persoana si-ti adauga autoritate in domeniu. Orice dezvaluire de buna credinta sau rezerva justificata te situeaza automat in grupul detractorilor si risti sa devii tinta unor campanii de presa.
Ma intreb atunci: cine mai poate rasturna realitatea inventata si cat de indelungata este “viata” unui tabu?