Prin liceu mi-am propus sa ajung jurnalist. In parte datorita unei cunostinte care lucra in TVR, dar si ca o mostenire de familie – bunicul din partea mamei a fost ziarist la Universul interbelic. Am ales Televiziunea Romana, singura care emitea in vremea lui Ceausescu. Cum tara era condusa de partidul unic si aveai nevoie de acceptul “organelor” pentru a te califica pentru un loc de munca, am pus intrebari preliminare. Am aflat ca stau prost la dosarul de cadre, n-aveam “origine sanatoasa”. Mi s-a sugerat sa intru in randurile PCR daca doream sa-mi cresc sansele de reusita.  Am renuntat la visul meu si am ales libertatea relativa. Fara angajament, fara ordine sau carnet de partid.

Am reflectat la acele vremuri oribile si la conditia umana in dictatura. Desi nu stiam sa fi facut ceva rau, la fel nici familia mea, am inteles ce inseamna puterea partidului conducator. Avea forta sa interzica orice si oricui, doar pentru motive puerile sau ireale. Ulterior, am realizat ca Televiziunea Romana devenise organul de propaganda, destinat minciunii, spalarii creierelor si exersarii cultului personalitatii.  Nimeni nu mai punea pret pe excelenta. Nu era vina celor din interior, desi multi au fost selectati doar pentru asemenea misiuni. In ultimii ani ai dictaturii, cei care asigurau programele si emisia aveau supraveghere permanenta de la Securitate. Nimeni nu scria un cuvant, nu citea o propozitie si nu apasa vreun buton fara cenzor sau paznic de emisie. Sentimentul angajatilor era acela de condamnat la batalion disciplinar. Repet, cu exceptia tovarasilor de bine, cu dosar bun si angajament scris. Acelea au fost vremurile intunecate ale jurnalismului tv din Romania.

Mi-am reamintit de acele timpuri si am remarcat cat de important era  “dosarul de cadre”. O vorba buna te facea nomenclaturist, o barfa nepotrivita te trimitea la inchisoare. Pentru aceia care lucrau in presa comunista meseria devenise sarcina de partid. Fiecare om era verificat, cineva garanta pentru el, iar fidelitatea fata de organe era rasplatita cu un salariu si o pozitie superioare. Asa ceva nu mai era jurnalism, ci sclavagism.

Rememorand aceasta etapa trista din viata mea, observ ca mintea ma hartuieste cu dileme. Ce sa aleg intre speranta si uitare. Sa inventez motivatii bicisnice ori sa visez tamp la un viitor luminos? Cui ii mai foloseste dosarul meu de cadre?

Revolutia lui Mao este mai aproape ca oricand de atingerea obiectivelor programatice, dupa douazeci de ani de la “instaurarea” capitalismului democratic. Multe decenii conducerea chineza s-a ingrijit de salvarea comunismului de tip maoist. Nici Cuba ori Coreea de Nord nu pot pretinde ca detin stiinta regenerarii unui sistem, altminteri declarat falimentar. Doar chinezii,  mai priceputi decat ei, au stiut sa profite de deschiderea pietelor si de virusul globalizarii. Au devenit “patronii” unui model pragmatic de guvernare. Principiile ideologice (utile pentru sustinerea propagandei de partid) s-au estompat in favoarea dezvoltarii economice si a recuperarii decalajului tehnologic fata de Occident.

(more…)

Nu exista un instrument de ruptura mai puternic decat reconstituirea unei geneze – Pierre  Bourdieu

Atunci cand oamenii de buna – credinta cauta explicatii pentru esecul sau falimentul nedeclarat al unui proiect intelectual au tendinta fireasca sa inteleaga cauzele pornind de la fundamentul initiativei lor. Este logic si relativ banal sa apelezi la geneza unui fenomen pentru a clarifica evolutia si momentul in care ai ajuns. Devine insa o sarcina dificila si, probabil, imposibila clarificarea parcursului de cateva decenii al unei societati. Asa cum este cea romaneasca, spre exemplu. Multi au identificat cauza esecului in lungile decenii de dictatura. In sarcina lor sunt puse si mentalitatile deviante la nivel national. Desi este o tema reala si valida prin consecintele sale, ma indoiesc ca mentalitatea constituie si sursa derapajului de la un curs predictibil pentru o democratie monitorizata.
Oamenii au ritmuri diferite si imprevizibile de transformare interioara spre deosebire de un grup sau o multime. Societatea, ca ansamblu de indivizi, nu trebuie sa tina cont de acest principiu. Nu poate sa-i astepte pe intarziati sau recalcitranti pana cand vor accepta schimbarea. Nici macar nu are nevoie de toleranta excesiva pentru conformare. In caz contrar, riscul major este ca schimbarea sa nu se mai produca ori sa devieze de la cursul stabilit.
Este suficient sa resetezi institutiile si sa indepartezi elementele ostile noului tip de societate pentru a avea drum liber spre obiectiv. Asta au facut revolutiile. Si nu numai acestea. Germania s-a unificat impotriva vointei esticilor. N-a stat nimeni sa negocieze cu cetatenii sau cu fostele elite. La fel s-a petrecut in Statele Unite, prin declararea independentei. Democratia s-a impus de la sine prin aderarea la un set de principii general valabile, insusite de individ si aplicate unitar. Iar cei care s-au impotrivit au fost exclusi din start, fara perioada de proba.
Cazul Romaniei este complet diferit. Noi am ratat ruptura fiindca ne-am ignorat geneza. I-am lasat pe cei care controlau trecutul sa ne construiasca viitorul. Ce s-ar fi intamplat daca nomenclatura si intelectualii de partid dispareau din viata publica, brusc si irevocabil? Asa cum s-a intamplat in Germania de Est, unde n-a fost nevoie de o lege a lustratiei pentru zecile de mii de cadre ale partidului, obligate tacit sa-si ispaseasca pacatele intr-o lunga dizgratie. La noi, s-a creat impresia ca nomenclatura era o elita a regimului comunist pe care nu o puteam elimina din viata publica din motive morale si profesionale. Eu cred ca nomenclatura era doar un mecanism al partidului prin care acesta conducea/controla societatea si statul. Din aceasta perspectiva, in 1990 nomenclatura reprezenta un balast inutil, chiar toxic pentru o noua constructie democratica. Fiindca acei oameni apartineau nu doar unui regim totalitar ci si unor institutii totalitare. Educatia, instruirea lor superioara si activitatea profesionala erau dedicate protejarii acelui regim si supervizate de un partid unic. Odata ce “cadrele” si intelectualii de partid si-au salvat statusurile in democratie accesul catre functii publice in noua societate s-a simplificat. Iar scopul final, de transformare structurala a societatii, a fost deturnat.
Asa ca, astazi, avem ca “protectori” ai democratiei ultima generatie de nomenclaturisti ai regimului comunist. Niste patricieni ai unei democratii originale, in care supravietuim dar nu traim.  Ei sunt aceia care au blocat procesul de reconstituire a genezei. Din cauza lor nu functioneaza societatea, fiindca pentru ei alternativa era inacceptabila: ar fi sfarsit precum colegii lor din Germania de Est.
Mi-am reamintit de aceasta concluzie dureroasa cand s-a pus in discutie desfiintarea unor institute ale istoriei recente si infiintarea unui muzeu al dictaturii. Renuntam la clarificarea trecutului si a genezei dar ne preocupam sa facem expozitii de relicve fara valoare istorica si juridica. Pentru mine, disparitia si aparitia acestor spatii capata urmatorul inteles: in timp ce un institut cerceteaza cu instrumente stiintifice adevarul si isi propune sa descopere realitatea istorica, muzeele sunt o colectie de amintiri ambalate abil de un organizator. Aduceti-va aminte cum a falsificat N. Ceausescu geneza miscarii comuniste din Romania prin intermediul unui muzeu dedicat PCR si veti intelege mai bine sensul vorbelor mele.

Cine a facut armata pe vremurile acelea neplacute isi aduce aminte de unitatea militara de la Deveselu. Stranie denumire pentru niste oameni nevinovati, supusi la acte de dezumanizare fortata, in timpul stagiului militar! Democratia i-a venit de hac acestui “templu” al batjocoririi fiintei umane. La un moment dat, unitatea a fost inchisa si “conservata” pentru vremuri mai bune. Si iata ca, acestea au revenit mai repede decat ne asteptam datorita ambitiilor cazone ale presedintelui Basescu. Deveselu reinvie sub forma unei baze militare moderne cu soldati americani, sub comanda romaneasca, locatie strategica pentru interceptorii  scutului anti-racheta.

Daca il urmarim cu atentie pe seful statului vom remarca o propensiune de nestavilit pentru gesturi de autoritate. Iar din pozitia de lider al unui stat NATO, Traian Basescu se comporta magistral in rolul de prieten militar al Americii.

In anii urmatori incheierii celui de-al doilea Razboi Mondial, cativa lideri europeni din state ca Grecia sau Italia au preferat sa partajeze securitatea nationala cu fortele expeditionare ale Washingtonului. O decizie justificata prin prisma temerii crescande fata de pericolul extinderii comunismului sovietic spre Occident. Insa, din punct de vedere al competitiei interne, astfel de apropieri la nivel militar i-au favorizat politic pe promotorii acestor decizii. Odata ce trupele americane sunt dislocate intr-un spatiu strain, interesele de securitate ale SUA includ si acele puncte geografice. Pe cale de consecinta, stabilitatea politica, economica si continuitatea intelegerilor militare devin esentiale pentru Washington. Indirect, liderii politici locali apropiati unei astfel de strategii militare pot profita electoral sau pentru mentinerea lor la putere.

Pe acelasi principiu rationeaza si domnul Basescu care stie ca  SUA au nevoie de construirea unei umbrele de securitate in spatiul european, in interiorul careia a fost acceptata si Romania. In varianta a doua a planului, pentru ca, initial, Washington-ul avea un cu totul alt scenariu, din care Romania lipsea. Atractia nedisimulata a presedintelui roman pentru afisarea unui comportament orientat spre gesturi autoritare a captat atentia administratiei americane care i-a acordat statutul de “prieten militar”. In acest mod, domnul Basescu puncteaza electoral folosind asocierea cu imaginea SUA. Strangerea parteneriatului de securitate ii permite sa transfere artificial atributele de forta, siguranta si democratie ale SUA si sa transmita romanilor ca este un partener privilegiat.

Principial nu este nimic gresit in dezvoltarea parteneriatului strategic cu SUA. Am ales sa fim intr-o alianta militara, coordonata de SUA, prin urmare este logic sa facem acte de bunavointa sau de vointa. Dar este de reflectat ce rol joaca decizia politica interna in planurile de securitate nationala integrate in concepte geostrategice pe spatii extinse.

Cand un presedinte civil se comporta ca un militar, iar termenii unei intelegeri sunt stabiliti in interiorul unui organism opac (CSAT) este firesc sa cauti explicatii suplimentare si sa tratezi cu circumspectie asemenea decizii. Avem la indemana exemple pozitive de parteneriate benefice, dar si o istorie plina de esecuri si abuzuri in numele securitatii nationale. Sa ne amintim de blocul statelor socialiste in care functiona o alianta bazata pe apararea colectiva, de Egipt sau Irak (cazuri mai recente) ori de Pakistan, Grecia, Portugalia, Turcia, Brazilia, Argentina, Paraguay sau Chile, state in care dictaturile militare au aparut si supravietuit in baza unor acorduri exceptionale de securitate si a sprijinului militar extern.

Sa ne imaginam ca vom afla candva rolul pe care-l joaca Romania in planurile de securitate globala. Si, pe cale de consecinta, vom vedea daca presedintele Basescu va fi purtat pe scut sau sub scut….

Primele vesti din 2011 pe care le-am receptionat fugar de la stiri sunt despre romani care-si platesc taxele si impozitele locale. Nimic nou, as zice. In fiecare inceput de an, in lipsa de subiecte, presa ofera (in exces) informatii utilitare si raspunde la intrebari banale: cine, unde, cum plateste ceva?

(more…)