“Domnul Piso trebuie să înţeleagă: pentru fiecare om, indiferent dacă el este profesor sau tâmplar, vine momentul când iese la pensie. Pur şi simplu a depăşit vârsta de pensionare şi, ca orice om care ajunge la această vârstă, el trebuie să iasă la pensie”, Kelemen Hunor, ministrul culturii.

Anul acesta ating frumoasa varsta de 25 de ani in “campul muncii”. Tehnic vorbind, as putea iesi la pensie anticipat pentru stagiu minim de cotizare. Si totusi, n-am s-o fac. Pentru ca, spre deosebire de domnul Piso si de alti proaspeti pensionari care nu vor sa lase locul altora, sunt mai tanar decat ei cu vreo 20 de ani. Ma gandesc cu placere ca va veni si acest moment cand pot sa-mi vad de viata mea si sa nu mai am sef, obligatii, program si sictir din partea colegilor. Sunt surprins sa constat, insa, ca exista oameni pe lumea asta care se agata cu unghiile de continuarea “sacrificiului” fata de stat.

… eu l-am numit pe domnul Piso, deci el nu poate să mă acuze pe mine că nu a avut susţinerea mea, dar de fiecare dată când eu eram într-o funcţie şi puteam să particip la actul decizional, de fiecare dată l-am susţinut pe domnul Piso. Din păcate, de un an de zile de când el este pensionar şi în acelaşi timp director, nu am văzut nicio activitate notabilă şi nicio schimbare în ceea ce priveşte managementul Muzeului Naţional de la Cluj”, a declarat, pentru AGERPRES, Hunor Kelemen.

Iata si motivul real! Nu din altruism le vine forta de munca, ci din setea de privilegii si putere. Caci, cine poate fi nebun sa mai ramana o zi la cheremul cuiva? Ati observat ca aceia care cer ritualic sa li se amane pensionarea sunt functionari sau angajati la stat? N-am remarcat oameni din mediul privat disperati sa-si prelungeasca chinul. Pe acestia doar saracia sau excelenta i-ar putea impinge la un nou supliciu. Dar nu este si cazul celor care-si pierd privilegiile in aparatul de stat (la umbra sau degeaba). Pentru ca acestia sunt mostenitorii dictonului comunist munca este bratara de aur. Intr-adevar, dar cu o conditie: sa fii mereu sef? Iar cei care te sustin sa aiba un ordin sau un interes.

Erau niste vremuri odata, lungi si fara de speranta, cand valoarea indivizilor in aceasta tarisoara se masura in fidelitatea fata de partid si de seful ierarhic superior. In decenii intregi s-au consemnat generatii de slugi. Au crescut sub umbra sefilor, candva si acestia niste slugi. Cand s-a ajuns la un nivel inalt de perpetuare a speciei lingailor de profesie, valoarea individului a sucombat definitiv.

(more…)

Sa vorbim putin despre revolutii. V-ati gandit, probabil, ca orice miscare revolutionara are un nucleu de indivizi uniti si suficient de hotarati sa-si impuna depasirea barierelor mentale si de protectie personala. Indiferent ca sunt motivati ideologic, tehnologic  sau etic, acestia isi construiesc un plan, apoi cauta adepti si sfarsesc prin a convinge masele sa-i urmeze. In cele din urma, miscarile populare legitimeaza o revolutie si obtin victoria daca rastoarna ordinea constitutionala sau ierarhia institutionala.

(more…)

In timpul ocupatiei naziste, in Polonia a fost organizata rezistenta armata. Ani de zile, fortele patriotice au condus acte de sabotaj si lupte de gherila impotriva germanilor. Comandantii armatei nationale trecusera cu totii prin mainile NKVD-ului sovietic (in perioada ocupatiei sovietice) inainte sa lupte efectiv cu nazistii. Generalii Emil Fieldorf si Leopold Okulicki erau eroii natiunii poloneze, in toti acesti ani. Vanati de trupele SS, prinsi si plimbati prin alte orase, n-au fost executati de nazisti. Au venit, insa, rusii dupa 1945 si au rezolvat problema in stilul lor. Rapiti de pe strada, torturati, inchisi fara motiv si condamnati la moarte prin procese pur staliniste, conducatorii rezistentei poloneze au disparut pentru totdeauna. Omorati de tovarasii polonezi, la ordinul fratilor de la Moscova (consilierii sovietici).

Aceasta drama nationala, in care dusmanii nazistilor au ajuns sa fie ucisi de rusii “eliberatori”, mi-a atras atentia asupra istoriei noastre si a solidaritatii la romani. V-ati gandit vreodata ca in al doilea razboi mondial n-am avut un singur erou care sa lupte pentru eliberare? Ca singurii partizani erau, de fapt, comunistii trimisi de NKVD? Asa imi explic, de ce la greu si, mai ales, cand ai de ales intre viata si moarte, in spatele tau nu gasesti prea multi romani capabili sa se sacrifice.

Cu toate torturile, amenintarile cu deportarea sau inchisoarea pe viata, la actul de acuzare al generalului Fieldorf nu s-a strans o singura proba impotriva sa. Subalternii sai, arestati si ei la ordinul NKVD, au preferat sa moara decat sa-l invinuiasca pe comandantul lor de fapte inexistente. Daca ne uitam insa la romani si frecventele lor acte de tradare sau nimicnicie, avem si raspunsul de ce nu se coaguleaza nicio forta de opozitie sau rezistenta. De ce politicienii simuleaza indignarea si compasiunea, de ce sindicalistii fac greva cu efectiv redus, de ce profesorii protesteaza, dar accepta banii de la minister si se intorc, pe sest, la cursuri.

Daca  maine ar reveni la putere comunistii sau vreun dictator cu fata umana, sunt convins ca revoltatii de la televizor, moderatorii incisivi (inchizitori) de talkshow-uri, liderii anti-Basescu vor fi primii care vor intoarce armele impotriva celor pe care ii “apara” acum.

August 1984. Olimpiada de la Los Angeles. Romania este singura tara din blocul comunist care participa, in ciuda boicotului dictat de Moscova. Luna se anunta torida. Autoritatile erau interesate sa stie cum va fi vremea spre sfarsitul lui august cand se organizau parada militara si defilarea oamenilor muncii. La Bucuresti erau cam 34 de grade Celsius, o temperatura obisnuita atunci, dar care azi te infioara. Meteorologii ne anunta ca avem cod galben la caldura iar oamenii se ascund prin case sau la umbra si dau vina pe poluare sau incalzirea globala pentru cresterea nivelului de mercur din termometre. Ce repede uitam de normalitate si ce usor ne bulversam la avertismente inutile! Luna aceea a fost prima in care am aflat cum e sa muncesti la stat. Atunci nu exista decat Statul! Am trecut cu brio de treapta a 2-a, un examen criminal. Punctul de inflexiune din viata ta. Daca treceai intr-a 11-a, terminai liceul si puteai sa emiti pretentii pentru facultate. Daca picai, ajungeai la profesionala si te transformai intr-un paria pentru societatea normata, construita de comunisti. Asa ca, mi-am pregatit cu grija continuarea liceului, unul dintre cele mai bune din Romania. Fara meditatii sau aranjamente. Eram cam dubios pentru colegii mei… Sa nu apelez la “ajutor” in vremurile acelea era ca un gest sinucigas? Macar niste ore platite de meditatii, daca nu o “pila” bine pusa, imi spuneau amicii preocupati de viitorul meu. Impotriva sfaturilor si a prejudecatilor, am ales sa-mi fac singur temele si am reusit. A fost momentul in care am realizat ca drumul poate fi greu si plin de sacrificii dar, in cele din urma, satisfactia si increderea iti vor fi rasplatite. Am scapat de tensiunea examenului si mi-am facut curaj. Mi-am zis ca sunt suficient de pregatit pentru prima mea vacanta pe Litoral. Dar pentru asta aveam nevoie de bani! De unde sa-i iau, daca nu prin munca cinstita? Mama m-a incurajat sa aflu cum e sa castigi un salariu. Mi-a propus sa merg pentru o luna la Arhivele Statului. Era la doi pasi de mine cladirea, asa ca, decizia a fost mai usor de luat. Nu trebuia sa pierd timpul prin mijoacele de transport in comun si nici sa ma sufoc in aglomeratia din autobuz sau tramvai. Eram hipnotizat de ideea ca imi voi face o vacanta de vis cu banii primiti pentru o luna de munca. M-am prezentat la locul cu pricina si primul lucru care m-a izbit a fost sirul nesfarsit de rafturi supraetajate pline cu dosare. Din acelea cu praful de un milimetru, depus in anii de asteptare pana cand o mana interesata le-ar fi rasfoit. Erau dosare de cadre sau de personal, cum se zice acum. La 16 ani nu intelegeam importanta acelor documente. N-am retinut nimic din ele. Nici nu prea aveai cum sa te folosesti de ele. Erai supravegheat permanent. Un set de reguli de securitate iti era prezentat la inceput de zi, iar la sfarsit, erai verificat ca nu cumva sa-ti insusesti vreun petec de hartie. De luni pana sambata, opt ore pe zi (atunci munceai sase zile pe saptamana si numai o data la 4 saptamani aveai un SRL – saptamana redusa de lucru). Mi-a fost suficient, deja simteam cum imi plezneste capul de plictiseala si de oboseala. Ma dureau ochii de atata citit in hartii. In ziua de salariu, care a coincis cu incheierea experientei, am primit 1200 de lei. Cel mai mic salariu posibil dar suficient de mult cat sa-mi permit o saptamana de tolaneala pe nisip. Asa imi aduc aminte de luna august 1984. Anul in care am fost pentru prima oara angajat la stat si turist, pe banii mei, la mare. Mi-e dor de vacanta mare!