Vreo doi ani Romania a stat “ascunsa” la cutie, plictisita de ravagiile crizei. Cei care acumulasera banuti si s-au “invartit” printre bulelele speculative si-au vazut mai departe de “combinatiile” lor. Bugetarii si pensionarii – plesniti peste portofel – aveau oarece experienta in materie de supravietuire, din vremurile comuniste. Au mai strans din cureaua care li se largise din 2003 incoace. Privatii s-au adaptat rapid la criza si s-au pus pe muncit, motiv pentru care n-au mai avut timp sa stea tamp in fata televizorului. Studentii, cunoscuti pentru libertatea de gandire si spiritul aventurier, erau ocupati sa-si completeze cv-urile pentru un job afara. Doar jurnalistii si politicienii au mai ramas in acesti ani  sa vorbeasca despre criza. Si fiindca doar ei aveau spatiul liber de antena au impartit muncitoreste (uneori si frateste) painea in doua. Unii la stanga “Tatalui”, altii la dreapta lui.

Asa ne-am trezit in ianuarie 2012. Convinsi ca milioanele de “adormiti” isi vad de Sfantul Ion si isi taraie picioarele pe strazile patriei neinzapezite. Singurii care aveau o perceptie reala a mamaligii sub capac erau sefii din serviciile speciale si, bineinteles, comandantul suprem. Tabloul suprarealist al rabufnirii populare, asemanator pe alocuri cu revoltele cetatenesti, nu este decat o copie digitala a imaginii proiectate de media.  Intre ceea ce credem noi ca vedem si ceea ce altii vor sa ne arate este un drum lung, pe care l-am putea strabate o viata intreaga in lipsa unui ghid profesioinst.

Acestea fiind zise, este la bunul simt ca in orice agitatie publica oamenii nemultumiti se vor activa. Este mai putin important ce motive au, si de aceea este ridicol sa-i auzi pe cei din stanga si din dreapta cum dezbat la infinit “ce vor aia care tipa acolo?”.  Dintre toate gogomaniile acestor zile mi-a atras atentia amatorismul celor care vorbesc despre nemultumirea oamenilor din strada. Intr-o tara normala, cu o presa relativ independenta si preocupata de respectarea deontologiei, s-ar fi discutat mai mult asupra denumirii corecte a acestor proteste. Americanii au fost obligati prin norme deontologice sa-si calibreze relatarile din Egipt. Sutele de mii de protestari din piata Tahrir au evoluat firesc si la unison, in orice corespondenta, a oricarui jurnalist, in functie de intensitatea violentelor. De la indignati, la revolutionari si, in final, rebeli. Noi inca mai dezbatem de ce sunt oamenii in strada si asistam live, ingroziti, la un cap in gura sau niste tipete isterice.

Aici intervine si forta autoritatii. Mai precis lipsa acesteia. Mitul invincibilitatii statului, al conducatorilor sai, s-a clatinat binisor. Nu ca ar fi ceva solid in spate, dar in aceasta perioada gri si necajita a Romaniei institutiile de forta si cele cu autoritate simbolica s-au tot intarit si, prin urmare, te asteptai sa vezi oarece dovezi de barbatie din partea lor.

Asa ajungi sa te intrebi daca rabufnirea este reala, neglijata, simulata, ajutata, aranjata, provocata, controlata. Luati-le in portii egale, mixati-le corespunzator si veti gasi un compus apropiat de forma sa reala. Poate ca Romania avea nevoie de o supapa deschisa, in an electoral, inaintea unor decizii politice si economice care vor aduce amaraciune suplimentara asupra cetatenilor sai. Sa ne gandim ca incalzirea mintilor peste punctul de fierbere poate duce la datul in clocot. Nu-ti trebuie o teza de doctorat ca sa stabilesti cu aproximatie rezonabila cand nu mai suporta oamenii masurile de austeritate. Desigur ca nu este atat de simplu ca la fierberea unui ou, doar principiul fizic conteaza. Putem sti ce dorim sa obtinem de la acel ou – sa fie mai moale sau mai tare- , in functie de timpul alocat fierberii lui.

In ultimul secol s-au strans destule date empirice si studii de caz pentru a analiza comportamentul public al maselor. Sa nu uitam ce spuneam despre stanga si dreapta “Tatalui”. Presa este infiltrata si manipulata. Ba mai mult, este suficient sa-i dai ce vrea sa auda si isi va face singura treaba, fara sa i-o ceri. Politicienii sunt si ei prinsi in capcana. Majoritatea lor nu stie ce se intampla si ajunge sa spuna prostii sub imperiul fricii sau al nervilor. Altii au ceva intuitie sau, poate, informatii, si aleg solutiile de evitare a capcanei in care sunt “invitati” sa cada. Asa se explica reactiile moi si de delimitare ale liderilor opozitiei. Sau moleseala si indiferenta unor persoane din sfera puterii, altadata vocale si unite. De ce nu-i vedem pe revolutionarii de profesie, pe tipii cu 20 de ani de aranjamente politice in spate, printre cei care se exprima public?

Toate acestea sunt semne mici, dar suficiente, ca sa pricepem ca se mai lucreaza, inca, la completarea pieselor din puzzle. Dupa parerea mea, imaginea la care vom ajunge nu va fi aceea pe care o transmit nici jurnalistii, nici nemultumitii din strada. Fara organizare sau asumare politica, asemenea actiuni sunt utile doar pentru decongestionarea unor vene infierbantate. Pe care toti le avem. Si organizatorii din umbra si milioanele de indignati. Dar in timp ce noi riscam sa facem puseuri de tensiune sau un infarct miocardic, ceilalti isi curata sangele si incep un nou ciclu de putere…

Ce-ar fi sa faceti o alegere… Intre serviciul de urgenta, masina mortuara si paradis. Nu va ofer niciun indiciu, dar considerati ca aveti de luat aceasta decizie pentru tot anul, acum, pe loc. Veti vrea sa fie paradisul, chiar daca nu gasiti vreun motiv realist sa sperati. Mai curand, veti vedea in serviciul de urgenta o solutie pentru momentele de cumpana prin care veti trece. Iar unii pot gasi ca finalul anului (sau chiar mai devreme) este si sfarsitul. Dar ce-ati spune daca merg toate odata?

Totul este posibil in acest an 2012, apocaliptic, daca i-am lua in serios pe decodorii calendarului maya; de criza profunda cand auzim predictiile finantatistilor mondiali si ale patronilor lor.

Ca orice roman umil(it) si docil (n-as putea spune care defect prevaleaza!), vad “viata noua” in felul meu. Usor nefericit. Sau, mai corect din punct de vedere al limbajului oficial, doar nemultumit, fiindca nefericirea nu este recunoscuta la noi.
Sa gandim pozitiv!, vor spune multumitii de sine si fericitii cu economii dosite in timpul crizei. Am trecut peste un an minunat!, e deviza lor, si va veni unul mai bun! Acestia sunt candidatii care vor alege doar Raiul si ne vor refuza noua, celor nemultumiti, un loc printre ei.

Teoria mea este simpla. Numai ei, multumitii, pot face recurs la nemurire pentru ca doar ei au dreptul sa slujeasca ori, dupa caz, sa se revolte impotriva omului cu doua mandate.

Vedeti voi, aceasta tara a creat din cauza unui capriciu politic doua tabere, ambele fericite pana peste poate de starea lor. Unii se bucura de beneficiile excesului de putere, iar altii de anti-putere. Unii fac bani, isi hranesc orgoliul, familia si amantele prin accesul si mentinerea in functii, ceilalti isi rezolva fix aceleasi probleme stand cu fundul in sus si luptand pe dos.

Cele doua tabere pot fi chiar compuse din dusmani ireductibili, desi de multe ori combatantii sunt fosti amici sau, candva, in trecut, concurenti pentru obtinerea unor avantaje. Totusi, prin actiunile lor, antagonice in fata publicului, si de cele mai multe ori distructive, acesti profitori ai crizei ating acelasi obiectiv: specularea vulnerabilitatilor si tranzactionarea sufletelor in schimbul banilor.

Succesul lor este, in mod paradoxal, puntea pe care acestia se invrednicesc sa o mentina. Neaparat e nevoie de o gloata care sa se adune in jurul pantofului sultanului si de o alta care sa-l injure pe suveran din curte, curajos si vartos, cu voie de la stapanire.

Din cate v-ati dat seama nu ma refer la politicieni. Ar fi fost prea simplu si previzibil. Ma gandesc la catei, dulai si lupi, adica profitorii crizei morale, care precede si domina criza economica din Romania. Inainte de orice acuza profesionala, atat iubitorii cat si injuratorii Zeului, trebuie judecati pentru mizeria morala, etica si deontologica in care se scalda cu deosebita savoare.

Din cauza lor si in preajma lor, Raiul (in sensul de oportunitate benefica pentru orice muritor) nu este o optiune pentru noi, ceilalti, care speram sa ne fie mai bine in acest an. Ce le mai ramane romanilor in 2012 ? Ambulanta sau dricul. O parte din vina pentru ingustarea optiunilor ne apartine. Noi am tacut, am indurat si i-am incurajat pe ceilalti sa detina controlul asupra noastra… Daca n-am fost capabili sa speculam criza ca ei, acum ne taram pe burta si ne uitam la televizor, acolo unde se aseaza frumos, la taclale, profitorii….

La ce bun sa mai comentam noi, cetatenii, deciziile guvernantilor? Astfel se intreaba multi prin Romania – admiratori nedeclarati ai dictaturii comuniste, ai monarhiilor absolutiste, ai statelor feudale sau ai imperiilor sclavagiste. Chiar asa, ce-i cu atatea critici si pretentii? Noi stim mai bine, iar voi nu stiti nimic! Ba mai mult, daca v-am lasa sa alegeti, veti prefera sa nu platiti taxe, impozite, contributii uriase la statul social pe care il repudiem public, dar il umflam cat putem pe la colturi.

Astfel gandeste in sinceritatea sa frusta o femeie – ministru care pozeaza flusturatic in speranta ca va ajunge candva mai sus de atat. Desigur ca nu este singura in aceasta vasta operatiune de siluire a principiilor democratice. Asemenea puseuri mentale macina frecvent guvernantii. “Poporul este nerecunoscator si nepriceput, motiv pentru care nu trebuie informat si nici consultat”, au spus-o mereu dictatorii moderni, feudalii, regii, imparatii. Avem in spate mii de ani de sclavie sau stapanire autoritara, si doar vreo suta si ceva de democratie consolidata. Este rezonabil sa credem ca natura umana nu a trecut de bunavoie si definitiv din stadiul de animal cu ratiune intr-altul de fiinta superioara total altruista.

Si totusi, exista diferente majore intre aceste fiinte evoluate bipede. In timp ce unii s-au dezvoltat organizat si au invatat din propriile greseli, altii au avansat pe scara umana mai deloc din proprie vointa si mai mereu prin mimetism si impunere din exterior. Puteti face diferenta intre romani, greci si alte popoare europene auto-civilizatoare. Primii accepta cu umilinta orice jignire, pedeapsa, decizie, suferinta, minciuna, exgerare din partea guvernantilor. Ceilalti ii iau la rost, ii ameninta, ii contesta fatis, ii responsabilizeaza si chiar ii pedepsesc pentru greseli sau minciuni. In cea de-a treia categorie sunt vesticii luminati, cei care accepta cu mare durerere sa salveze un popor, de frica sa nu fie si altii afectati.

Luati doar aceste trei exemple si cautati sa vedeti unde este altruismul in aceste comportamente. Eu nu-l gasesc nicaieri. Dar instinctul de autoconservare? Probabil la europenii civilizati se observa cel mai bine. Dar mandria, curajul, dreptul de a decide impotriva tuturor? Desigur, la greci. V-ati intrebat ce le-a mai ramas romanilor?

Sa lamuresc din start lucrurile: nu sunt eurosceptic. Asa cum este europarlamentarul britanic Nigel Farage. Dar sunt de acord cu el cand vorbeste despre disparitia democratiei si a identitatii nationale sub pretextul interventiei exceptionale a conducatorilor actuali in stoparea contagiunii economice.

Ceea ce spune Farage nu este doar o privire critica asupra unei constructii pan – europene. El se refera si la deficitul de democratie, tot mai evident in multe tari unde UE a inchis ochii la incalcari ale drepturilor omului sau abuzuri ale puterii politice. Va imaginati cat de serioasa este nervozitatea in Parlamentul European cand presedintele UE este denumit un Fat-Frumos al miscarii euroscepticilor, Barroso este considerat un speriat, iar alti comisari europeni sunt acuzati ca impiedica alegeri democratice.

Urmariti cum se construieste un discurs politic percutant. Ce diferit suna limbajul si cata precizie oratorica au argumentele! Inclusiv cuvintele licentioase suna acceptabil intr-un astfel de discurs. O lectie pe care o pot lua si politicienii nostri, mai ales cei care au carente grave de logica si de limba romana.

In lumea reala, pe care romanii nu o percep obiectiv decat daca citesc presa straina, se pun in discutie limitele democratiei si viabilitatea sistemului economic capitalist. Dintr-o criza provocata de speculatii si aranjamente financiare, am transgresat in doi ani spre fondul problemei. Ne vor mai trebui inca doi sa admitem ca ne-am ruinat. Pana atunci, guvernele, cele care au creditat operatorii mondiali ai profitului pe hartie, incearca sa salveze statele de la faliment.

In timp ce invatau la congrese si seminarii termeni bombastici, precum buna guvernanta si responsabilitate sociala, guvernantii ofereau pe tava parghiile financiare unor tipi spilcuiti, antrenati in sales, marketing si venture capitals. Acum, dupa 3 decenii de colaborare fructuoasa, liderii politici strang mizeria facuta de finantatori, investitori si lobby-isti. Mai mult, isi asuma in mod straniu vina pentru risipa, incompetenta si indiferenta in gestionarea derapajelor economice. De unde a inceput dezastrul?

Din anii 70, atunci cand americanii au inventat un concept cu potential de distrugere in masa. Globalizarea, un cuvant minunat in teorie, letal in consecinte. Nu sunt apriori impotriva interconectarii pietelor, nici pentru cresterea competitivitatii prin transfer de tehnologie si outsourcing. Dar asta nu ma impiedica sa vad ca intr-o lume finita (oameni si resurse) o suveica planetara de crestere a consumului pe datorie isi va incheia miscarea in spirala la un moment dat.

Ati sesizat cum a disparut acest cuvant magic din orice discurs public? Mai tineti minte vreun guvernant sau finantator sa faca apel la beneficiile globalizarii? Cum este posibil ca 3 decenii de maretie sa fie sterse din memoria comuna, ca prin farmec, in doar cateva saptamani de turbulente economice?

Toata lumea a uitat scopul globalizarii, promovat cu emfaza de orice capitalist in expansiune: prosperitatea natiunilor. Am obtinut, ce-i drept, o prosperitate relativa si un standard de viata mai ridicat. Dar ce am facut cu ele? In loc sa fie un bun castigat si o etapa in strategia planetara de ridicare a natiunilor a ajuns un virus care ne-a infectat in masa. Se vorbeste despre contagiune, dar nu se pomeneste niciodata cauza reala. Doar simptomele sunt vesnic circulate, ca si cum ne-am putea vindeca din durere, teama si regrete.

Astazi aflam ca globalizarea era un simplu viclesug de amortit instinctele de auto – aparare ale individului. Observam cum un intreg sistem economic mondial s-a prabusit din cauza risipei bugetare, dar nimeni nu mai vorbeste despre globalizare, pana de curand tratamentul – minune pentru dezvoltare, prosperitate si eficienta.

Au fost destui critici si vizionari experimentati care ne-au prevenit ca spirala globalizarii ne va conduce la finalul capitalismului post – industrial. Au aparut miscari anti-globalizare care au militat pentru intreruperea ciclului nefast al subventionarii afacerilor private pe seama bugetelor nationale. N-au avut succes pentru ca masinaria de PR a lucrat masiv pentru denigrarea unora (expertii economici) si deturnarea altora (infiltrarea de anarhisti si extremisti).

In aceasta perioada asistam neputinciosi la inversarea efectului globalizarii: retragerea de pe pietele externe si disparitia subita din dictionar a unui cuvant. Cand cele doua actiuni se vor finaliza, va urma nota de plata. Ultimul care sta la masa, sperand naiv  intr-o minune, va plati consumatia. Si cum banii s-au terminat, va avea de ales: fie spala vasele murdare in contul datoriei, fie provoaca scandal – razboi.