Asa ne-am trezit in ianuarie 2012. Convinsi ca milioanele de “adormiti” isi vad de Sfantul Ion si isi taraie picioarele pe strazile patriei neinzapezite. Singurii care aveau o perceptie reala a mamaligii sub capac erau sefii din serviciile speciale si, bineinteles, comandantul suprem. Tabloul suprarealist al rabufnirii populare, asemanator pe alocuri cu revoltele cetatenesti, nu este decat o copie digitala a imaginii proiectate de media.  Intre ceea ce credem noi ca vedem si ceea ce altii vor sa ne arate este un drum lung, pe care l-am putea strabate o viata intreaga in lipsa unui ghid profesioinst.

Acestea fiind zise, este la bunul simt ca in orice agitatie publica oamenii nemultumiti se vor activa. Este mai putin important ce motive au, si de aceea este ridicol sa-i auzi pe cei din stanga si din dreapta cum dezbat la infinit “ce vor aia care tipa acolo?”.  Dintre toate gogomaniile acestor zile mi-a atras atentia amatorismul celor care vorbesc despre nemultumirea oamenilor din strada. Intr-o tara normala, cu o presa relativ independenta si preocupata de respectarea deontologiei, s-ar fi discutat mai mult asupra denumirii corecte a acestor proteste. Americanii au fost obligati prin norme deontologice sa-si calibreze relatarile din Egipt. Sutele de mii de protestari din piata Tahrir au evoluat firesc si la unison, in orice corespondenta, a oricarui jurnalist, in functie de intensitatea violentelor. De la indignati, la revolutionari si, in final, rebeli. Noi inca mai dezbatem de ce sunt oamenii in strada si asistam live, ingroziti, la un cap in gura sau niste tipete isterice.

Aici intervine si forta autoritatii. Mai precis lipsa acesteia. Mitul invincibilitatii statului, al conducatorilor sai, s-a clatinat binisor. Nu ca ar fi ceva solid in spate, dar in aceasta perioada gri si necajita a Romaniei institutiile de forta si cele cu autoritate simbolica s-au tot intarit si, prin urmare, te asteptai sa vezi oarece dovezi de barbatie din partea lor.

Asa ajungi sa te intrebi daca rabufnirea este reala, neglijata, simulata, ajutata, aranjata, provocata, controlata. Luati-le in portii egale, mixati-le corespunzator si veti gasi un compus apropiat de forma sa reala. Poate ca Romania avea nevoie de o supapa deschisa, in an electoral, inaintea unor decizii politice si economice care vor aduce amaraciune suplimentara asupra cetatenilor sai. Sa ne gandim ca incalzirea mintilor peste punctul de fierbere poate duce la datul in clocot. Nu-ti trebuie o teza de doctorat ca sa stabilesti cu aproximatie rezonabila cand nu mai suporta oamenii masurile de austeritate. Desigur ca nu este atat de simplu ca la fierberea unui ou, doar principiul fizic conteaza. Putem sti ce dorim sa obtinem de la acel ou – sa fie mai moale sau mai tare- , in functie de timpul alocat fierberii lui.

In ultimul secol s-au strans destule date empirice si studii de caz pentru a analiza comportamentul public al maselor. Sa nu uitam ce spuneam despre stanga si dreapta “Tatalui”. Presa este infiltrata si manipulata. Ba mai mult, este suficient sa-i dai ce vrea sa auda si isi va face singura treaba, fara sa i-o ceri. Politicienii sunt si ei prinsi in capcana. Majoritatea lor nu stie ce se intampla si ajunge sa spuna prostii sub imperiul fricii sau al nervilor. Altii au ceva intuitie sau, poate, informatii, si aleg solutiile de evitare a capcanei in care sunt “invitati” sa cada. Asa se explica reactiile moi si de delimitare ale liderilor opozitiei. Sau moleseala si indiferenta unor persoane din sfera puterii, altadata vocale si unite. De ce nu-i vedem pe revolutionarii de profesie, pe tipii cu 20 de ani de aranjamente politice in spate, printre cei care se exprima public?

Toate acestea sunt semne mici, dar suficiente, ca sa pricepem ca se mai lucreaza, inca, la completarea pieselor din puzzle. Dupa parerea mea, imaginea la care vom ajunge nu va fi aceea pe care o transmit nici jurnalistii, nici nemultumitii din strada. Fara organizare sau asumare politica, asemenea actiuni sunt utile doar pentru decongestionarea unor vene infierbantate. Pe care toti le avem. Si organizatorii din umbra si milioanele de indignati. Dar in timp ce noi riscam sa facem puseuri de tensiune sau un infarct miocardic, ceilalti isi curata sangele si incep un nou ciclu de putere…

Totul este posibil in acest an 2012, apocaliptic, daca i-am lua in serios pe decodorii calendarului maya; de criza profunda cand auzim predictiile finantatistilor mondiali si ale patronilor lor.

Ca orice roman umil(it) si docil (n-as putea spune care defect prevaleaza!), vad “viata noua” in felul meu. Usor nefericit. Sau, mai corect din punct de vedere al limbajului oficial, doar nemultumit, fiindca nefericirea nu este recunoscuta la noi.
Sa gandim pozitiv!, vor spune multumitii de sine si fericitii cu economii dosite in timpul crizei. Am trecut peste un an minunat!, e deviza lor, si va veni unul mai bun! Acestia sunt candidatii care vor alege doar Raiul si ne vor refuza noua, celor nemultumiti, un loc printre ei.

Teoria mea este simpla. Numai ei, multumitii, pot face recurs la nemurire pentru ca doar ei au dreptul sa slujeasca ori, dupa caz, sa se revolte impotriva omului cu doua mandate.

Vedeti voi, aceasta tara a creat din cauza unui capriciu politic doua tabere, ambele fericite pana peste poate de starea lor. Unii se bucura de beneficiile excesului de putere, iar altii de anti-putere. Unii fac bani, isi hranesc orgoliul, familia si amantele prin accesul si mentinerea in functii, ceilalti isi rezolva fix aceleasi probleme stand cu fundul in sus si luptand pe dos.

Cele doua tabere pot fi chiar compuse din dusmani ireductibili, desi de multe ori combatantii sunt fosti amici sau, candva, in trecut, concurenti pentru obtinerea unor avantaje. Totusi, prin actiunile lor, antagonice in fata publicului, si de cele mai multe ori distructive, acesti profitori ai crizei ating acelasi obiectiv: specularea vulnerabilitatilor si tranzactionarea sufletelor in schimbul banilor.

Succesul lor este, in mod paradoxal, puntea pe care acestia se invrednicesc sa o mentina. Neaparat e nevoie de o gloata care sa se adune in jurul pantofului sultanului si de o alta care sa-l injure pe suveran din curte, curajos si vartos, cu voie de la stapanire.

Din cate v-ati dat seama nu ma refer la politicieni. Ar fi fost prea simplu si previzibil. Ma gandesc la catei, dulai si lupi, adica profitorii crizei morale, care precede si domina criza economica din Romania. Inainte de orice acuza profesionala, atat iubitorii cat si injuratorii Zeului, trebuie judecati pentru mizeria morala, etica si deontologica in care se scalda cu deosebita savoare.

Din cauza lor si in preajma lor, Raiul (in sensul de oportunitate benefica pentru orice muritor) nu este o optiune pentru noi, ceilalti, care speram sa ne fie mai bine in acest an. Ce le mai ramane romanilor in 2012 ? Ambulanta sau dricul. O parte din vina pentru ingustarea optiunilor ne apartine. Noi am tacut, am indurat si i-am incurajat pe ceilalti sa detina controlul asupra noastra… Daca n-am fost capabili sa speculam criza ca ei, acum ne taram pe burta si ne uitam la televizor, acolo unde se aseaza frumos, la taclale, profitorii….

Astfel gandeste in sinceritatea sa frusta o femeie – ministru care pozeaza flusturatic in speranta ca va ajunge candva mai sus de atat. Desigur ca nu este singura in aceasta vasta operatiune de siluire a principiilor democratice. Asemenea puseuri mentale macina frecvent guvernantii. “Poporul este nerecunoscator si nepriceput, motiv pentru care nu trebuie informat si nici consultat”, au spus-o mereu dictatorii moderni, feudalii, regii, imparatii. Avem in spate mii de ani de sclavie sau stapanire autoritara, si doar vreo suta si ceva de democratie consolidata. Este rezonabil sa credem ca natura umana nu a trecut de bunavoie si definitiv din stadiul de animal cu ratiune intr-altul de fiinta superioara total altruista.

Si totusi, exista diferente majore intre aceste fiinte evoluate bipede. In timp ce unii s-au dezvoltat organizat si au invatat din propriile greseli, altii au avansat pe scara umana mai deloc din proprie vointa si mai mereu prin mimetism si impunere din exterior. Puteti face diferenta intre romani, greci si alte popoare europene auto-civilizatoare. Primii accepta cu umilinta orice jignire, pedeapsa, decizie, suferinta, minciuna, exgerare din partea guvernantilor. Ceilalti ii iau la rost, ii ameninta, ii contesta fatis, ii responsabilizeaza si chiar ii pedepsesc pentru greseli sau minciuni. In cea de-a treia categorie sunt vesticii luminati, cei care accepta cu mare durerere sa salveze un popor, de frica sa nu fie si altii afectati.

Luati doar aceste trei exemple si cautati sa vedeti unde este altruismul in aceste comportamente. Eu nu-l gasesc nicaieri. Dar instinctul de autoconservare? Probabil la europenii civilizati se observa cel mai bine. Dar mandria, curajul, dreptul de a decide impotriva tuturor? Desigur, la greci. V-ati intrebat ce le-a mai ramas romanilor?

Ceea ce spune Farage nu este doar o privire critica asupra unei constructii pan – europene. El se refera si la deficitul de democratie, tot mai evident in multe tari unde UE a inchis ochii la incalcari ale drepturilor omului sau abuzuri ale puterii politice. Va imaginati cat de serioasa este nervozitatea in Parlamentul European cand presedintele UE este denumit un Fat-Frumos al miscarii euroscepticilor, Barroso este considerat un speriat, iar alti comisari europeni sunt acuzati ca impiedica alegeri democratice.

Urmariti cum se construieste un discurs politic percutant. Ce diferit suna limbajul si cata precizie oratorica au argumentele! Inclusiv cuvintele licentioase suna acceptabil intr-un astfel de discurs. O lectie pe care o pot lua si politicienii nostri, mai ales cei care au carente grave de logica si de limba romana.

In timp ce invatau la congrese si seminarii termeni bombastici, precum buna guvernanta si responsabilitate sociala, guvernantii ofereau pe tava parghiile financiare unor tipi spilcuiti, antrenati in sales, marketing si venture capitals. Acum, dupa 3 decenii de colaborare fructuoasa, liderii politici strang mizeria facuta de finantatori, investitori si lobby-isti. Mai mult, isi asuma in mod straniu vina pentru risipa, incompetenta si indiferenta in gestionarea derapajelor economice. De unde a inceput dezastrul?

Din anii 70, atunci cand americanii au inventat un concept cu potential de distrugere in masa. Globalizarea, un cuvant minunat in teorie, letal in consecinte. Nu sunt apriori impotriva interconectarii pietelor, nici pentru cresterea competitivitatii prin transfer de tehnologie si outsourcing. Dar asta nu ma impiedica sa vad ca intr-o lume finita (oameni si resurse) o suveica planetara de crestere a consumului pe datorie isi va incheia miscarea in spirala la un moment dat.

Ati sesizat cum a disparut acest cuvant magic din orice discurs public? Mai tineti minte vreun guvernant sau finantator sa faca apel la beneficiile globalizarii? Cum este posibil ca 3 decenii de maretie sa fie sterse din memoria comuna, ca prin farmec, in doar cateva saptamani de turbulente economice?

Toata lumea a uitat scopul globalizarii, promovat cu emfaza de orice capitalist in expansiune: prosperitatea natiunilor. Am obtinut, ce-i drept, o prosperitate relativa si un standard de viata mai ridicat. Dar ce am facut cu ele? In loc sa fie un bun castigat si o etapa in strategia planetara de ridicare a natiunilor a ajuns un virus care ne-a infectat in masa. Se vorbeste despre contagiune, dar nu se pomeneste niciodata cauza reala. Doar simptomele sunt vesnic circulate, ca si cum ne-am putea vindeca din durere, teama si regrete.

Astazi aflam ca globalizarea era un simplu viclesug de amortit instinctele de auto – aparare ale individului. Observam cum un intreg sistem economic mondial s-a prabusit din cauza risipei bugetare, dar nimeni nu mai vorbeste despre globalizare, pana de curand tratamentul – minune pentru dezvoltare, prosperitate si eficienta.

Au fost destui critici si vizionari experimentati care ne-au prevenit ca spirala globalizarii ne va conduce la finalul capitalismului post – industrial. Au aparut miscari anti-globalizare care au militat pentru intreruperea ciclului nefast al subventionarii afacerilor private pe seama bugetelor nationale. N-au avut succes pentru ca masinaria de PR a lucrat masiv pentru denigrarea unora (expertii economici) si deturnarea altora (infiltrarea de anarhisti si extremisti).

In aceasta perioada asistam neputinciosi la inversarea efectului globalizarii: retragerea de pe pietele externe si disparitia subita din dictionar a unui cuvant. Cand cele doua actiuni se vor finaliza, va urma nota de plata. Ultimul care sta la masa, sperand naiv  intr-o minune, va plati consumatia. Si cum banii s-au terminat, va avea de ales: fie spala vasele murdare in contul datoriei, fie provoaca scandal – razboi.

Cam asta este situatia si cu economia capitalista. Si-a dovedit capacitatea de rezistenta in fata oricarui alt sistem economic. Democratiile occidentale au fost construite fundamental pe competitie si dezvoltarea pietelor. Modelele economico – financiare sunt concepute pe principiul acumularii de capital. In cele din urma, secolele de existenta si victoriile obtinute au creat imaginea unui sistem infailibil sau, in orice caz, mai rezistent la crize interne  si amenintari externe.

Este greu de acceptat acum ca sistemul economic mondial se prabuseste din interior. Aparatorii acestui mod de administrare si conducere a natiunilor vor sustine pana la moarte ca nu exista alta solutie decat mentinerea in viata a angrenajului.Vai de cei care contesta aceasta prejudecata devenita axioma! Sunt calificati ca anarhisti sau socialisti.

Nu trebuie sa fim naivi. Putini inteleg cum functioneaza mecanismul. Cativa au acces la diagnoza specialistului si numai unii isi pot permite sa cumpere piesele de schimb… Trebuie sa acceptam ca “proprietarii” acestui mecanism  au de protejat o investitie veche de cateva secole, cu o valoare colosala. Ei nu vor renunta niciodata la acest bun transmis din generatie in generatie. Daca l-au protejat atata timp, este normal sa gaseasca resurse si energie pentru a-l mentine in viata. Degeaba le spune specialistul ca i-a expirat durata de viata. Vor considera ca deceniile in care l-au platit sa-l repare il obliga sa gaseasca o solutie. Dar aceasta nu mai exista.

Tot ce ne ramane sa speram este ca prabusirea sa fie rapida. O moarte lenta nu este decat un chin insuportabil. Din nefericire, este mult mai probabil sa agonizam din cauza celor care nu vor renunta la modelul aproape perfect. Ei vor cauta orice metoda la indemana pentru evitarea sfarsitului. Cei care vor sta in drum si nu vor avea resurse sa reziste vor fi primele victime. Iar noi, romanii, suntem in aceasta categorie a victimelor colaterale. Desi ne amagim cu gandul ca suntem minori si vindecati de boala traim cu iluzia pacientului care se simte mai bine. Nu vom gasi nici doctori si nici tratamente de urgenta cand molima va bantui lumea. Avem, doar, dreptul sa speram ca vom supravietui miraculos.

Eroarea noastra fundamentala ca natiune este lipsa de imaginatie. Am fost consecventi (comozi in gandire) cu un model economic pe care altii l-au ajustat spre binele lor  avand forta si resurse.  In cazul nostru, mimetismul nu a dus decat la o senzatie de multumire. Insa acum este nevoie de cineva capabil sa construiasca un alt model. Specific noua, care sa limiteze contagiunea cu pietele imbatranite ale Occidentului. O astfel de atitudine cere insa curaj, viziune si solidaritate. Mai are vreun rost sa sa ne imaginam?

Cand criza financiara si-a aratat coltii acum 3 ani, costurile lacomiei si minciunii celor care manevrau banii altora au fost ascunse si iertate. N-au platit nici pentru hotie, nici pentru consecintele suportate de inocentii lor creditori. Guvernele, prea slabe si complice la uriasele scheme Ponzi, sunt incapabile sa mai salveze economiile. America este in pragul unui colaps dupa sapte decenii de acumulare cronica a datoriei publice. Ceea ce a functionat atata timp nu mai este posibil in 2011. Cercul vicios al imprumuturilor de stat care acopereau profiturile artificiale ale speculatorilor mondiali se va rupe incepand din august.

Unii se intreaba de ce grupurile politice majoritare din SUA nu reusesc sa ajunga la un compromis cerut din toate partile globului. In timp ce democratii si presedintele Obama cauta sa obtina suplimentarea fondurilor guvernamentale prin taxarea bogatilor, republicanii prefera sa mentina taxele asa cum sunt si sa convinga statul sa-si redimensioneze cheltuielile. Controversa este falsa, pentru ca in fata unui pericol mortal, ratiunea politica cedeaza in fata optiunilor economice.

Mai curand ar trebui sa ne intrebam daca nu cumva vom asista la o conflagratie mondiala declansata de prabusirea unui sistem financiar falimentar? Daca acesta este inceputul unui sfarsit amanat cateva decenii? Cine ne poate garanta ca suntem pe maini bune, cat timp am avut dovada ca dezastrul era alimentat de cei care ar fi trebuit sa ne protejeze? Este cert ca unda de soc si consecintele unui default al Americii se vor raspandi mai rapid decat rachetele nucleare.

Si mai este o lectie care merita retinuta din situatia exploziva generata de deficitul bugetar al Americii. Obama si democratii sunt majoritari intr-o camera legislativa, dar sunt in minoritate in cealalta. Acest fapt produce un blocaj perpetuu intre cele doua tabere politice. Unii pretind ca stiu cum sa evite dezastrul prin masuri fiscale indreptate impotriva celor care au acumulat averi, altii se opun pe motiv ca statul trebuie sa se restructureze si sa-si restranga cheltuielile. Ambele solutii sunt valabile si rezonabile.

Ganditi-va acum la cazul Romaniei. O putere politica majoritara a decis sa-i sacrifice pe cei multi si sa-i protejeze pe cei bogati, asa cum vor si republicanii din Statele Unite. Ce s-ar fi intamplat insa daca solutia era cenzurata de opozitie? Puteam avea un blocaj ca in America sau chiar o varianta castigatoare pe care o sustin si democratii lui Obama. Si uite asa, descoperim ca ambele variante erau posibile in Romania. Alegerea finala o cunoastem, dar oare stim si finalul?

Cum Romania este o tara chinuita de criza si in vesnica nevoie de investitii externe, tema atragerii de capital strain a fost frecvent exploatata pe parcursul ultimelor decenii. Astazi, cand banii sunt putini si dramuiti pe proiecte viabile, conferintele economice sau forumurile cu participare la nivel inalt par desuete pentru conducatorii nostri. Asa imi explic de ce presedintele Traian Basescu s-a incumetat sa lanseze public, tocmai la Londra, un discurs cu pretentii academice. In patria parlamentarismului, acolo unde nu exista Constitutie, seful statului roman s-a aventurat intr-un spatiu necunoscut, al contestarii sistemului politico-economic liberal.

Criza economica pe care o traversam ne-a facut sa descoperim insa ca vietile si libertatile multor oameni sunt constranse de un gen de stat cu totul diferit. Un stat interventionist, care consuma resurse enorme, care este bazat pe o birocratie extinsa.Las specialistilor in filozofie politica sarcina de a dezbate meritele si defectele diferitelor formule de stat capitalist. Eu ma multumesc doar sa arat, acum, catre o stare de fapt pe care o percepem cu totii. Criza mondiala ne-a demonstrat cat de vulnerabile sunt statele care intervin in exces in mersul pietei libere, inclusiv pe piata fortei de munca sau in protectia sociala, de multe ori, nejunstificat de extinsa. Situatia actuala este mai serioasa decat ne-o sugereaza un calcul pur economic. Democratia, inainte de orice, trebuie sa fie sustenabila. Deficitele severe si cronice, un grad de indatorare in continua crestere si un regim punitiv al impozitarii sunt incompatibile cu principiile unei ordini politice construita in jurul valorilor libertatii si responsabilitatii individuale. Piata libera nu este anexa statului social, ci statul social depinde de bunul-mers al pietei libere. Exista un permanent pericol care vine dinspre politicieni: alocarea de beneficii unor sectiuni ale electoratului pentru a-si asigura sustinerea in alegeri. Acest fapt implica o vulnerabilitate considerabila pentru intreaga societate, pentru ca institutiile reprezentative devin instrumente ale unor grupuri, in loc ca aceste institutii sa lucreze in interesul public general. Spirala beneficiilor nejustificate se intretine apoi singura.

Am pastrat toate aceste pasaje pentru a risipi orice urma de indoiala. Nu l-am auzit nici macar o data pe seful statului cu un discurs atat de elevat. In sapte ani de exercitiu, nu tin minte sa fi auzit o prelegere construita cu meticulozitate, respectand canoanele exprimarii publice. Sunt invidios pe cetatenii britanici care au privilegiul sa-l auda pe presedintele roman folosind un limbaj atat de elegant.
Sunt convins ca normalitatea nu i-a impresionat pe britanici, insa contradictiile logice, da. Cine a scris acest text are carente grave de intelegere a rolului statului, a valorilor liberale si a democratiei in timpurile moderne. Daca britanicii ar auzi de la propriul guvern ca libertatile lor sunt constranse de interventia statului ar crede ca traiesc intr-un regim autoritar. Si totusi, acest mesaj il transmite presedintele Romaniei: cetatenii sai sufera la capitolul drepturi si libertati din pricina unui stat interventionist. Nu stiu ce a vrut sa spuna seful statului, dar prin afirmatia sa confirma teoria opozitiei ca nu traim intr-un stat de drept.
O alta eroare grava este identificarea statului ca vinovat pentru declansarea crizei mondiale prin interventia sa in piata libera. Se vede ca autorul textului nu se pricepe la economie politica, chiar daca lasa de inteles ca are ceva cunostinte de filosofie politica. Pentru britanici o asemenea atribuire este ridicola. Toata lumea informata stie ca din cauza statului american care a dereglementat pietele si a esuat in supravegherea acestora s-a produs crahul financiar de pe Wall Street. Si pentru a invarti si mai tare cutitul in rana ignorantei, trebuie spus ca statul american a intervenit in forta pentru a salva economia nationala de la dezastru prin preluarea de active si datorii ale bancilor si fondurilor de investitii intrate in faliment. Mai simplu, daca nu intervenea statul, cutremurul economic era devastator. Si asta au facut mai toate guvernele responsabile…

A treia eroare logica. In democratie, alesul nu are ce cheltui. Doar guvernantul administreaza resursele si aloca fonduri. In democratia veritabila, alesii nu asigura beneficii electoratului pentru mentinerea la putere. Cand le transmiti unor cetateni din alte tari unde functioneaza regulile democratice astfel de pericole, reactia lor este de consternare. Singurul sens pe care-l pot da acestor interpretari la nivel inalt este ca la tine acasa totul este anapoda. Prin urmare, vor crede ca este ceva in neregula cu democratia din tara pe care o conduci. Si cum la putere este partidul care te sustine, orice individ crescut intr-o democratie veritabila se va intreba: cine va opreste sa schimbati starea de fapt?

Dupa ce am analizat acest discurs, la fel ca numerosii auditori aflati in sala, inteleg mai bine de ce unii lideri trebuie sa se rezume la ceea ce stiu mai bine sa faca si sa lase gandirea pe seama filozofilor sau specialistilor. Desigur, ar mai putea fi si o alta varianta: presedintele sa fie mai atent la cei care ii scriu mesajele.

I-a invatat Ceausescu, ca clasa muncitoare merge in paradis. Si inca se mai cred egalii altora. Nu-si vad de lungul nasului, rosi de invidie cand unul are salariu mai mare, dar incapabili sa evolueze. Este trendy si chiar competitiv pentru ei sa mearga la H & M, spre exemplu. Au auzit de la rude sau din singura lor vizita ocazionala prin Europa ca asta este un magazin de toale bune si ieftine. Si se ingramadesc ca vitele la intrare.

Speculand prostia si fudulia, H & M le ofera fraierilor o regie pe masura. Un covor rosu la intrare, tarc de asteptare prin care sunt manati grijuliu, precum vitele, de o puzderie de agenti de paza. Asa ne trebuie, daca nu i-am educat la timp! I-am lasat sa creada ca sunt niste domni si doamne (care scuipa seminte la birou si isi cara mancarea cu caserola in punga de un leu). Neciopliti cu aere de emancipat, veniti de la sat sau din orasele care nu le mai ajungeau la nas. Acum se lafaie, alaturi de alte sute de mii de confrati, pe strazile unei capitale ticsite de ei.
Imi vine in minte dialogul purtat cu un angajat de la vulcanizare. Era obosit de cata treaba avea. Prea multe masini, aglomeratie sufocanta pe strazi. Ii spun sa nu dispere ca poate criza ii mai rareste pe totii apucatii astia. Raspunsul lui ma pune pe ganduri: “Care criza, domnule? Nu vedeti ce bine le merge!”

Multi au confundat caritatea cu filantropia si nici astazi nu inteleg de ce bogatasii chestionati evitau sa aplaude initiativa celor din America. Exista in comportamentul lor mai multe adevaruri nespuse. Cum ar fi acela ca un self-made-man de peste Ocean nu are corespondent in Romania. De la Tiriac pana la ultimul individ declarat bogat, averea lor s-a construit prin aranjamente, favoritisme sau practici dubioase. Chiar daca si-au spalat fata dupa un timp, miliardarii romani au permanent sentimentul vinovatiei pentru trecut.

In coniventa cu politicienii si cu statul, ei au acumulat proprietati si avantaje, in mod neloial. Au distorsionat piata concurentiala si au fost nevoiti sa imparta profitul cu sponsorii lor din umbra. Un astfel de pacat i-ar fi obligat, macar moral, ca niste credinciosi ce se pretind a fi, sa redea societatii speranta intr-un viitor mai bun. Dar ei stiu in sinea lor ca banii donati, fie ei nemunciti sau necurati, nu-i absolva de vina. Poate ca de aceea se feresc sa-si deschida inima si conturile la primul semn de solidaritate.

Pe de alta parte, gestul in sine trebuie clarificat. Romanii, ca popor, nu au nevoie de pomana. Caritatea asta inseamna: sa oferi gratuit mijloace de subzistenta celor in nevoie. Romanii au, insa, nevoie de filantropie, adica de actiuni constiente, directionate si conditionate in scopul dezvoltarii societatii si a binelui comun. In vremuri grele, filantropia a salvat natiunile. Chiar si la noi, intre cele doua razboaie, marii industriasi au contribuit din bunastarea lor la redresarea economica. Americanii sunt obisnuiti de mici sa contribuie cu oricat pot la un fond filantropic. Ei stiu ca banii lor nu sunt risipiti si se vor intoarce in timp, sub alta forma, in buzunarele lor. Asa se explica usurinta cu care miliardarii de acolo se despart de jumatate din averea agonisita. Acele fonduri financiare devin programe de cercetare, de educatie, de salvare economica etc.

La noi, singurii care se implica in mod constant si structurat in acte de caritate/filantropie sunt, intamplator sau nu, dusmanii sefului statului. Pare straniu ca adversarii politici ai domnului Basescu sa aiba un dram de consideratie pentru societate, in timp ce profitorii relatiilor privilegiate cu presedintele sa ramana in umbra. Era moral si necesar ca tocmai acestia, care au castigat averi in ultimii ani, sa-si spele pacatele returnand o parte din bani in beneficiul tuturor. Atitudinea lor ne lasa sa intelegem ca averile acumulate de ei sunt suspecte.

La cateva zile dupa povestea miliardarilor americani, interesul media fata de gestul lor s-a stins definitiv in Romania. In schimb, avem o alta stire de rumegat: profesorii primesc meritat mai putini bani decat alti angajati ai statului, fiindca au vacante lungi in fiecare an. Daca eram ziaristul din fata celui care a facut aceasta afirmatie, il intrebam un singur lucru: daca stie cat muncesc membrii Parlamentului.

M-am gandit ca, totusi, nu trebuie sa fii Mengele pentru a te suspecta cineva (din cauza istoricului tau) de experimente impotriva oamenilor.

Sa luam ca exemplu acest Guvern. Este de presupus, cand vezi incrancenarea acestuia in lupta cu restul societatii, ca ne supune unui experiment. Pretextul ideal este criza. Multi cred ca acesti conducatori sunt iresponsabili. Eu cred ca sunt si ei parte a unui experiment pe care nu-l inteleg pana la capat. Au in fata o optiune istorica, banala prin evidenta sa: curatarea bugetului statului de balastul pomenilor electorale. Scaderea salariilor printr-o operatie de amputare nu va lovi doar in sectorul public. Asta stiu mai putini, dar inca suficient de multi. Cei care se uita de pe margine acum si isi imagineaza ca nu-i va lovi tavalugul vor avea, pana la sfarsitul anului, o putere de cumparare mult diminuata.

Dar ce mai obtine acest Guvern si doar cativa intitiati stiu? O alta harta a bogatiei. Asta nu ne spune nimeni. In anii 90, imediat dupa Revolutie, haosul legislativ si economic a permis aparitia miliardarilor de carton. Atunci s-au facut averile si s-au furat avutiile. O recunosc multi dintre cei care acum ne dau lectii despre succesul in afaceri. Ei, bine, dupa doua decenii, repartitia bunastarii la nivel inalt va fi reordonata. In curand, mega-afacerile autohtone vor sucomba, din cauza conditiilor prea dure si discretionare de supravietuire in piata. Statul monopolizeaza resursele si controleaza contractele publice. Cat timp se ascunde in spatele crizei pentru a justifica masuri exceptionale, nimeni nu mai poate fi sigur de tratament egal si concurenta loiala.

Urmariti cu mare atentie cine se imbogateste din afaceri cu statul si veti intelege de ce PD-L nu are nicio remuscare. Cetatenii simpli sunt doar victime colaterale ale unui experiment (cel adevarat) care va conduce la o alta asezare a polilor bogatiei. Cine nu crede poate astepta inevitabilul.

• Alan Greenspan, fostul presedinte al US Federal Reserve – cel numit altadata “Oracolul” si “Maestrul” este considerat unul dintre principalii vinovati de actuala criza pentru faptul ca a permis dezvoltarea problemelor de pe piata imobilara prin dobanzile mici si lipsa legislatiei in domeniul imprumuturilor. A fost unul dintre sustinatorii imprumuturilor subprime. Recent, si-a recunoscut o parte din vina insa a afirmat ca o astfel de criza “se intampla odata la o suta de ani”.

Politicieni

• Bill Clinton, fostul lider de la Casa Alba – a intarit prevederile asa-numitului Community Reinvestment Act din 1977, pentru a-i forta pe cei care fac imprumuturi sa permita ca si cei dezavantajati social sa beneficieze mai usor de imprumuturi. In plus, in 1999, Clinton a abrogat Glass-Steagall Act, care a permis separarea totala intre bancile comerciale (care accepta depozite) si banci de investitii (care investesc si-si asuma riscuri). Miscarea a dus la aparitia super-bancilor si a incurajat explozia subprime.
• Gordon Brown, premier britanic – este acuzat ca a pus interesele celor din Citi-ul financiar londonez in fata altor sectoare ale economiei. El a sprijinit adoptarea de masuri legislative relaxante pentru banci straine care activeaza in Marea Britanie.
• George W. Bush, fostul presedinte al SUA – nu a luat masuri pentru a reglementa imprumuturile subprime acordate asa-numitilor Ninja (no income, no job applicants), care nu si le permiteau. Bush este criticat si pentru ca nu a tinut in frau Wall Street-ul cu legislatie adecvata.
• Phil Gramm, fost senator american de Texas – politicianul democrat este considerat unul dintre cei care au militat pentru imprumuturile subprime. “Unii se uita la imprumuturile subprime si vad un lucru rau. Eu ma uit la ele si vad visul american in actiune”, declara el intr-o dezbatere din Senat, in 2001. New York Times sustine ca, intre 1989 si 2002, Gramm a fost unul dintre principalii beneficiari ai sponsorilor facute de banci comerciale si in Top 5 al donatiilor facute de Wall Street, pe care il numea “un loc sfant”.

Bancheri, finantisti de pe Wall Street

• Abi Cohen, fost analist sef la Goldman Sachs – considerata altadata una dintre cele mai puternice femei din America, ea este criticata pentru ca nu a anticipat criza si a oferit prognoze optimiste.
• Kathleen Corbet, fost CEO la Standard & Poor’s – este criticata pentru ca agentia sa de rating, cea mai mare din lume, nu a reusit sa avertizeze in legatura cu riscurile creditelor subprime. SEC ancheteaza in prezent daca agentiile primeau bani de la banci pentru a le oferi un rating favorabil.
• Maurice “Hank” Greenberg, grupul AIG – asiguratorul american a avut o expunere uriasa la criza imprumuturilor rezidentiale. Sefii AIG au mers in vacante de lux care au costat sute de mii de dolari la doar cateva saptamani dupa ce guvernul a oferit un ajutor de 124 de miliarde de dolari asiguratorului american.
• Andy Hornby, fostul presedinte al bancii HBOS – criticat pentru strategia sa care a impins banca spre nationalizare.
• Sir Fred Goodwin, fostul presedinte al bancii RBS – sub conducerea sa, Royal Bank of Scotland a inregistrat pierderi de 28 de miliarde de lire sterline si este detinuta in prezent de guvern in proportie de 79%.
• Steve Crawshaw, fostul presedinte al bancii B&B – strategia sa de a imprumuta bani aplicantilor care nu trebuiau sa faca dovada venitului a dus la caderea B&B. Banca a fost nationalizata.
• Adam Applegarth, fostul presedinte al bancii Northern Rock – banca a fost victima crizei creditelor sub conducerea sa. A primit o plata compensatorie importanta si si-a petrecut vara trecuta jucand cricket.
• Ralph Cioffi si Matthew Tannin – bancheri angajati la Bear Stearns, au fost pusi recent sub acuzare pentru prabusirea a doua fonduri de investitii.
• Lewis Ranieri – considerat anii trecuti drept unui dintre inovatorii secolului XX, alaturi de Bill Gates si Steve Jobs, Ranieri este unul dintre pionierii creditelor imobiliare riscante.
• Joseph Cassano, AIG Financial Products – a condus echipa AIG care au vandut asa-numitele credite swaps in Londra si au dus la prabusirea asiguratorului american. Un congresman democrat a afirmat despre el ca “singur a ingenuncheat AIG”.
• Chuck Prince, fostul sef al Citi – desi a transformat Citi in cea mai mare banca din lume, nu a prevazut criza subprime. A primit 140 de milioane de dolari ca plati compensatorii.
• Angelo Mozilo, Countrywide Financial – compania sa a acordat imprumuturi atat celor care nu si le puteau permite, cat si unor politicieni americani influenti. Countrywide Financial a fost salvata de la faliment de Bank of America.
• Stan O’Neal, fostul sef al Merrill Lynch – in momentul demisiei sale, banca a avut o expunere de 8 miliarde de dolari. Merrill a fost achizitionata dupa mai putin de un an de Bank of America.
• Jimmy Cayne, fostul presedinte Bear Stearns – presa de peste Ocean a scris ca Jimmy Cayne a continuat sa participe la un turneu de bridge in Detroit chiar in momentele in care Bear Stearns se prabusea. Cayne si-a vandut partea in firma pentru 60 de milioane de dolari, dupa ce JP Morgan a anuntat ca vrea sa achizitioneze Bear Sterans. Cayne a fost nevoit sa-si angajeze garzi de corp din cauza amenintarilor la adresa sa.
• Christopher Dodd, presedintele Comitetului de finante al Senatului – politicianul democrat a respins mereu incercarile de intarire a legislatiei ce privea companiile Fannie Mae si Freddie Mac. A primit donatii de campanie in valoare de 165.000 de dolari de la cele doua companii.

Altii

• Geir Haarde, fost premier al Islandei – tara se afla in pragul colapsului financiar, dupa ce cele trei banci principale au fost nationalizate iar guvernul nordic a fost nevoit sa imprumute 1,2 miliarde de dolari de la FMI.
• americanii – criticati pentru faptul ca nu au realizat ca imprumuta mai mult decat isi pot permite. Situatia este valabila si in ceea ce-i priveste pe britanici.
• Mervyn King, guvernatorul Bank of England – desi semnele erau evidente, a afirmat la inceputul crizei ca aceasta nu se va extinde la nivel international. In primele momente ale crizei, a refuzat sa pompeze bani in sistemul financiar.
• John Tiner, director executiv al Financial Services Authority intre 2003-2007 – s-a aflat la conducerea FSA in momentul in care s-au implementat masuri mai relaxate pe piata creditelor.
• Dick Fuld, director executiv al Lehman Brothers – s-a aflat la conducerea companiei in momentul in care aceasta s-a prabusit sub efectul crizei creditelor. A fost criticat ca nu a luat masuri eficiente si ca a dat vina pe guvernul SUA ca nu a salvat Lehman Brothers.

Credeti ca FBI si Interpol ar trebui sa-i includa in lista “Most Wanted”?

Suspectul numarul unu in aceasta urzeala la nivel inalt nu poate fi decat complexul financiar american, putred pe dinauntru din cauza bancherilor verosi dornici sa imprumute pe toata lumea si sa speculeze tot ce era de speculat. N-au putut ascunde mizeria din propria casa si s-au dat de gol. Cum tot ce era legat de bani trecea pe la ei, nimeni nu a fost crutat de criza. Mai putin acele tari ca Romania care erau neatractive pentru jocuri pe picior mare. Oligarhii rusi, de exemplu, plin de bani si cu resursele energetice in mana au fost clienti valorosi si mai nou, looseri grandiosi.

Asa am inteles la ce se gandeau conducatorii Romaniei cand spuneau sa nu ne facem griji. Nu eram racordati la malversatiunile granzilor. Dintr-o data insa, incep sa fie dati oamenii afara de la munca, multe companii straine isi inchid portile cu viteza luminii, iar colosii care produc masini sau otel isi opresc activitatea. Este momentul in care aceeasi conducatori fac planuri de criza si arunca pe piata tot felul de paleative fara sa intelegem care este rostul lor.

Se suspenda o taxa de poluare dar numai la masinile noi. Adica alea vechi trebuie starpite, in timp ce, alea noi trebuie ajutate. Pai, nu polueaza amandoua? Si cum sunt ajutati producatorii interni (de fapt, unicul) cand 80 la suta din productie se duce in alte tari? Favoarea nu le e de niciun folos, insa exista si prieteni multumiti cu acest ajutor de stat discriminatoriu: importatorii de masini.

Cine cumpara o locuinta are o reducere de 5 la suta la TVA dar s-a gandit Guvernul cine are curaj si un salariu suficient sa mearga la banca sa ia un imprumut? In schimb, bancile apeleaza la mila statului ca sa-i jupoaie pe clientii fraieri. Halal economie de piata si competitie cand ii ceri Bancii centrale sa inchida ochii la provizioane (rezervele de lichiditati obligatorii) si, in paralel, iti taxezi clientii cu dobanzi duble si comisioane aberante. Suntem unica tara europeana unde exista comision pe orice, inclusiv daca iti muti banii dintr-un cont intr-altul, in timp ce platesti comision de administrare.

Singura masura buna in noianul de promisiuni fara acoperire este ca BNR a pierdut brusc monopolul controlului asupra bancilor. O Autoritate de protectie a consumatorului a fost investita cu puterea de a sanctiona orice abuz al bancilor, singurele entitati private din lume care, in numele secretului bancar, sunt mai presus de lege. Toate acestea fiind spuse, uimirea mea a crescut si mai tare cand un amic de-al meu, printre cei mai buni analisti economici din Romania, imi spune ca intr-o luna Guvernul s-a imprumutat cu 700 de milioane de euro, pe o perioada atat de scurta incat se intelege ca a ramas fara bani in vistierie. Nu ma mir ca Guvernul a omis sa ne anunte ce face in numele nostru dar ma minunez cum nimeni nu remarca paradoxul: Guvernul este marinimos cu banii din viitor si strans cu usa, cu banii din prezent. Daca ne mint in fata, ce se intampla din ianuarie 2009, cand vom afla adevarul?