Intr-o tara afectata de schizofrenie sociala un top al absurdului nu pare deplasat. Sunt convins ca pentru aceia care ajung sa se indoiasca de propria lor judecata devine tot mai dificil sa desparta normalitatea de devianta. Stiu ca veti gasi justificari pentru calificarea urmatoarelor trei exemple ca evenimente banale. Dar va propun sa nu ganditi precum nebunii inchisi intr-un sanatoriu. Sa va imaginati ca sunteti o persoana ocupata, instruita, cultivata. Rationati pentru cateva minute ca si cum ati fi fost parasutati in acest spatiu si nu aveti habar de Sorin Oprescu, OTV, Dan Diaconescu, Oana Zavoranu.

Primul: Acum o luna, niste romani necajiti au fost invitati de catre primarul orasului sa “vizioneze” la pas un pasaj rutier. Veti crede ca este o mare realizare inginereasca, un simbol al mandriei nationale, un monument istoric. Nimic din toate acestea. Doar un banal drum suspendat, nici primul, nici ultimul construit in Bucuresti. Si totusi, o multime fara scop a facut o promenada pe drumul cu doua benzi, in timp ce masinile asteptau startul pentru strabaterea lui.

Al doilea: Stadionul National Arena. Inaugurat de curiosi astazi la indemnul primarului orasului. Desi urma sa fie deschis printr-o partida de fotbal, anulata din cauze misterioase,  stadionul a devenit inainte de a fi util la ceva un loc de pelerinaj. Veti spune ca oamenii sunt liberi sa vada cu ochii lor “minunea”. Dar v-ati gandit cat de penibili trebuie sa fie aceia care se urcau pe niste scari de beton sa vada de la distanta un gazon gol si apoi se urmareasca in liniste absoluta de pe un scaun o partida imaginara de fotbal? Cum poti crede ca asa ceva este pentru oameni normali? In orice alta tara civilizata un stadion este vizitat pentru istoria sa, a clubului care joaca acolo, pentru muzeul cu trofee, vestiarele jucatorilor, restaurantele si magazinele cu produse branduite si alte atractii. Nu vi se pare ca suntem schizofrenici?

Al treilea exemplu: Vineri seara caut un program tv de loisir. Refuz din start stirile anoste si repetate la infinit, sar peste dezbaterile obositoare si fara nicio informatie, evit filmele de duzina care nu se mai termina vara asta si ajung din greseala pe OTV. Va jur, am crezut ca este Divertis Show cu alti actori. Nu era decat un program “senzational”, marca Dan Diaconescu. Reporteri tembeli (pe teren) care se scarpinau in cap, in direct, dadeau si luau legatura cu studioul lui domnu’ Dan. Punctul de atractie: celebra dizeuza Oana Zavoranu. Aceasta a sustinut un “recital” de tampenii mai bine de doua ore. Cica face audienta…

Subiectul: un locatar dintr-un bloc obisnuit isi terorizeaza vecinii iubitori de animale. A fost cel mai reusit show spontan pe care l-am vazut. Timp de o ora am ras copios din orice motiv: greseli gramaticale mai dese decat minutele de emisie, injuraturi fara perdea, cuvinte obscene aruncate in lipsa unor argumente, amenintari cu moartea si cu distrugerea de bunuri, apeluri la nesupunere civica, manele in direct cu trecatorii, animale prezentate ca la circ cu “talentele” lor, etc. A fost ex-tra-or-di-nar! Si totul avea un scop cat se poate de serios: “mega-ciocoiul” de primar Sorin Oprescu trebuie sa plece de la primarie. Hahahahahahahahahaha!

Va place aceasta tara? Enjoy it!

Trafic.ro ma pune la plata, desi nu mi-a cerut vreun ban pana acum. Semn ca a venit criza si pe online. Ma chinui sa inteleg de ce, dar n-am explicatii. As putea sa ma inscriu la versiunea gratuita, dar asta am facut si prima data. Mai incerc o data si renunt. Nu-mi creste faima, nu-mi aduce bani motorul asta de monitorizare, asa ca, sa numere in alta parte.

M-am distrat zilele astea cu Dan Diaconescu si Doru Parv. I-am vazut la televizor si am aflat ce suspiciuni sunt impotriva lor. Aici ar fi mai mult de discutat. In primul rand, despre sarlatanul acela de clarvazator. L-am cunoscut intamplator, la insistenta unui amic. Nu m-a lasat sa plec pana ce nu trec prin mainile lui Doru, un baiat amarat, dar cu un “har” fenomenal. Am scris despre experienta traita cu el aici. Uite ca nu si-a vazut viitorul, dar pretindea ca-l vede pe-al altora. N-am sa inteleg niciodata cum pot accepta oameni in toata firea inventiile unor dizabili psihic. Scuze pentru cuvant, dar este prin opozitie la abili.

Celalalt personaj de telenovela este si el un clarvazator. Le spune oamenilor cat ii costa sa fie ascultati. Nu este si asta o forma de ghicit in mintile oamenilor? Asadar, domnul DAN se distreaza cu DNA. Vede si el care este suferinta unui personaj acuzat la televizor si obligat sa plateasca prigoana publicului iubitor de sange. Dar domnul Dan mai invata ceva: oricat de moale este limba, oricat de umede iti sunt palmele, tot vine vremea scadentei. Va aduc aminte despre ultima isprava de supusenie inutila a individului, pe care putini au remarcat-o. O gasiti aici

Sigur ca este un show! Nu se poate altfel. Dar haideti sa nu-i plangem de mila proprietarului de televiziune de bloc, a catorva masini care costa cat o casa, a unor case care costa cat un avion privat si a unui avion care este mai ieftin decat un palat. Din ce credeti ca si-a construit averea? A platit taxe la stat si a declarat veniturile din publicitatea mascata? Sau poate si-a tinut, precum mafiotii, un jurnal cu contabilitate dubla, unde apareau victimele business-ului sau. Calea spre ceilalti pesti mai mari este acum deschisa. Am, totusi, un singur regret: nu cred ca s-au gandit si la Radu Moraru. Din ratiuni estetice, de simetrie si emotionale, prezenta sa in episodul pilot putea fi utila. Avea un succes nebun telenovela.

Frizerul meu, un baiat tanar si departe de complexitatea vietii in care traiesc, ma abordeaza cu un subiect neobisnuit. Cu o zi in urma il remarca, distrat, pe Dan Diaconescu, la OTV, cum vorbea singur ore in sir. Ramasese frapat de insolitul situatiei. Un om care obisnuia sa-si umple studioul cu oameni a ramas singur. Monologul era un manifest kilometric despre pericolul inchiderii propriei televiziuni. Frizerul remarca tonul apocaliptic si insiruirea de cuvinte catastrofice. “Jos labele de pe televiziunea poporului!” era titlul care i-a atras atentia. O alta stire care nu a fost oficial confirmata: jurnalistul Liviu Mihaiu, un vesnic acuzator prin presa, se pregateste sa devina Guvernator al Deltei Dunarii. O functie, deci, politica, dar evident ca nimeni nu va spune asta! Cel mult, domnul Mihaiu va recunoaste ca a acceptat o astfel de sarcina “ingrata” pentru starpirea faradelegilor si salvarea unui patrimoniu incaput pe maini ucigase.

Ambele cazuri mi-au reconfirmat valoarea tabuului in societate. O sa dau un exemplu clasic, ramas in istorie si care a infierbantat zeci de ani societatile democratice si, in aceeasi masura, pe cele totalitare. Nazism vs. comunism. In societatile libere, din timpul Razboiului Rece, demascarea ororilor comunismului devenea o intreprindere riscanta fiindca automat erai acuzat ca ignori consecintele nefaste ale nazismului. Ba mai mult, il valorizezi prin repudierea ideologiei totalitare de stanga, aflata la putere in multe state ale globului. Jean-Francois Revel, fost redactor sef la revista L’Express (autor al cartii Tentatia totalitara), acuzat in egala masura de ambele tabere pentru simpatii nepotrivite, spunea:

Teoretic, paznicii tabuului supravegheaza echitatea repartizarii judecatilor pe care le putem face asupra celor doua totalitarisme. Practic, aceasta aparenta impartialitate presupune fabricarea prealabila a unui totalitarism de dreapta, care in contextul celei de-a doua jumatati a secolului al XX-lea, este o pura creatie spirituala. De asa-zisa egalitate de tratament, ce se pretinde reciproc, nu profita decat comunismul. Prin acest subterfugiu, el este absolvit sau, in cazul cel mai rau, condamnat cu maximum de grija. In practica, asadar, ca si in teorie, egalitatea celor doua totalitarisme este un mit astfel aranjat incat se-ntoarce automat in avantajul comunismului.

Exemplul nazism vs. comunism este un tabu de proportii care defineste perfect, prin complexitate si durata, felul in care o minciuna colosala (suprematia ideologiei comuniste) este transformata mai intai in mit si, apoi, in realitate inversata, pozitivata. La fel stau lucurile si cu diferitele forme de discriminare. Am ajuns sa refuzam diversitatea de teama sa nu fim acuzati de segregationism. Cine perpetueaza aceasta victimizare colectiva? O sumedenie de indivizi, grupuri si tari. Care este instrumentul cel mai des utilizat? Mass-media. Nu intalnim la tot pasul ziare, reviste, emisiuni, dezbateri televizate, campanii de presa care ravasesc realitatea, caracterizandu-se tocmai printr-un continut a carui saracie informationala nu e intrecuta decat de falsitatea ei? Chiar ceea ce numim in mod obisnuit ziaristica de investigatie – anchetele sociale atat de laudate pentru curajul si intransigenta lor – se supune intr-o mare masura unor scopuri straine de cultul informatiei dezinteresate. De multe ori se repune pe rol un dosar nu pentru importanta lui intrinseca, ci pentru a distruge un demnitar, politician sau om de afaceri incomod. Toate acestea, neglijand sau minimalizand un alt caz, mult mai plin de consecinte pentru interesul general, dar lipsit de utilitate personala sau partizana pentru moment. Nu putine sunt circumstantele, cand se evita un adevar arhicunoscut din cauza urmarilor pe care acesta le-ar putea avea asupra propriilor interese. Neputinta informatiei de a elucida actiunile sau, macar, convingerile ar fi doar o banala nesansa daca ea nu ar rezulta decat din cenzura, ipocrizie si minciuna. Multi dintre noi am ramane socati vazand amploarea neobisnuita pe care aceste mecanisme au capatat-o astazi! Ele dispun de o veritabila industrie a comunicarii, chiar si in societatile deschise, acolo unde poate fi observat si masurat zelul autentic al oamenilor in a spune si recepta adevarul.

Acestea fiind spuse, ma gandesc la frizerul meu. El vede la televizor cum un om lupta de unul singur sa-si salveze creatia. Un bun oferit “dezinteresat” poporului, pe care sistemul vrea sa-l distruga. Dezvaluirile creatorului sunt necesare si benigne pentru oamenii de buna credinta, in timp ce mizeria produsa de propria-i creatie este ascunsa sub pres sau ridicata la rang de relicva sfanta! La fel stau lucrurile si in cazul celuilalt formator de opinie. Atacul prin cuvantul scris si asocierea la o cauza nobila iti valorizeaza persoana si-ti adauga autoritate in domeniu. Orice dezvaluire de buna credinta sau rezerva justificata te situeaza automat in grupul detractorilor si risti sa devii tinta unor campanii de presa.
Ma intreb atunci: cine mai poate rasturna realitatea inventata si cat de indelungata este “viata” unui tabu?