Trebuie sa admit ca n-am mai fost de mult timp infiorat de o afirmatie publica. Este meritul sefului misiunii FMI, Jeffrey Franks, acest parinte adoptiv al copilei fara ajutor numita Romania.  ” Vom fi morti pe termen scurt daca nu aplici politici corecte”. Acesta este citatul fidel, o parafrazare dupa o butada celebra a marelui economist Keynes. “Traim vremuri incerte şi ne întrebam toti care va fi urmatoarea ţara care va cadea in instabilitate economica”, mai spune omul providential pentru salvarea orfanei Romanii.

Eu am luat aceste vorbe si le-am judecat dupa putinta mea de intelegere si demnitatea pe care o afirm. Asadar, NOI murim daca EI nu aplica politicile corecte. Apoi, noi suntem un numar pe masa de joc in cazinoul mondial patronat de sistemul financiar-bancar. Doar aceste doua concluzii sunt suficiente ca sa intelegem ca Divinitatea joaca un rol mult mai mare decat ne-am imaginat in aceasta criza. Unii dintre noi se roaga la Cel de Sus, altii mizeaza pe noroc si cativa pe aranjamente disperate.

Oricum ar fi, mesajul este clar: ne-am facut temele, am fost buni, i-am pastrat in tara pe “purcelusi” (pusculitele cu bani, adica subsidiarele bancilor europene), dar acum trebuie sa uitam toate acestea si sa asteptam deznodamantul. Degeaba strigam ca ne-au pacalit, ca noi, saraci fiind, am pompat mare parte din imprumutul extern catre filialele locale. Totul era in van, pentru ca unii s-au iluzionat ca patronii “cazinoului” se vor tine de cuvant.

Franks ne sfatuieste sa ne luam masuri sa nu fim următoarea ţară vulnerabila care va cadea in criza, cand pietele vor cauta urmatoarea victima. “Trebuie construite zone-tampon care sa absoarba socurile, iar economia sa ramana intreaga”. Ce de epitete, metafore si eufemisme pentru un adevar atat de simplu! Suntem primii pe lista si avem doar o sansa: sa impingem pe altul inaintea noastra in groapa. Daca am ajuns aici cu super experti si atatea sacrificii, eu zic ca ne putem gandi deja la cosciug si la un preot. Cum vecinii nostri o duc la fel de rau ca noi, dar nimeni nu-i ameninta ca intra in colaps, logic vorbind, am impresia ca acela care se agita mai tare recunoaste ca este si cel mai vulnerabil.

Raspunsul il aflam astazi: fie cineva din Europa ne pasuieste si pastreaza filialele bancare in Romania, fie acestea isi retrag subsidiarele iar noi suntem morti.

Am insa o curiozitate de alegator educat: cand s-a incheiat acordul cu FMI ne-a anuntat cineva ca mare parte din bani ajunge in stabilizarea capitalului bancar strain? Parca finantam deficitul bugetar si ne construiam doar o plasa de siguranta. Dupa doi ani de sfaturi intelepte, i-as spune functionarului Franks ca am luat plasa, dar el s-ar putea s-o ia pe coaja… eufemistic vorbind, asa cum se exprima dumnealui de fiecare data.

Islanda este o tara mica. Un teritoriu mai aproape de Groenlanda decat de Europa. Cand criza financiara a aparut in SUA, primul stat national care a colapsat a fost Islanda. Un efect exotic al turbulentelor de pe piata americana. Initial, nimeni n-a inteles cum a falimentat o tara de oameni linistiti si cumpatati, intr-un timp atat de scurt. S-a aflat apoi ca toate bancile locale, inclusiv cea centrala, au creditat schema Ponzi a investitorilor de pe Wall Street.

In cateva saptamani, autoritatile si institutiile financiare interne s-au prabusit. Un popor intreg era dator – vandut la straini fara sa fie intrebat daca doreste. De fapt, nici n-ar fi stiut vreodata daca ingineriile financiare din SUA nu ieseau la iveala. La aceasta tragedie au contribuit, pe langa bancile americane de investitii,  FMI si agentiile de rating international. Acestea pompau de zor, pana cu o zi inainte de crah, contracte futures, produse derivative si evaluari optimiste intr-o economie care nu mai producea nimic; doar specula.

Dupa doi ani de la dezastru, Islanda isi revine cu mare greutate. Are de returnat imprumuturile luate pentru acoperirea datoriilor acumulate de la speculatori. Desi Guvernul si Parlamentul au acceptat sa stinga creditele, esalonat, pe cateva decenii, presedintele statului, a blocat de doua ori planul. In ambele situatii, prin referendum, populatia s-a impotrivit.

Extrapolati acest exemplu, mult mai dureros decat al Romaniei, in spatiul autohton. Imaginati-va ca, prin absurd, guvernantii – dupa ce au decis singuri sa indatoreze tara cu 25 de miliarde de dolari – ar oferi cetatenilor dreptul sa aleaga: platim acum sau amanam pana ne intarim economia? Veti spune ca poporul nu este in masura sa faca o alegere constienta. Va ganditi ca soarta unei tari nu poate fi la cheremul unor indivizi nemultumiti invitati sa decida cu mintea lor. Dar asta nu este cumva o incalcare a principiului democratic de consultare populara? Parca acesta era fundamentul democratiei…

Acolo unde cetatenii afla de la televizor ca le-a fost amanetat viitorul, in timp ce Parlamentul asigura butaforia pentru deciziile guvernamentale, democratia ajunge doar o teorie abstracta. Nici macar imperfecta nu-i mai putem spune.  In toate statele europene veti remarca faptul ca autoritatile cauta mai intai sa obtina sprijnul populatiei si abia apoi pornesc intr-o directie. La noi, insa, schimbarile de directie sunt negociate in secret si impuse, ulterior, ca solutii de forta majora.

In aceste conditii, in Romania, un referendum popular ar fi chiar ultimul lucru la care s-ar gandi decidentii. Dar intr-o tara mica, linistita si indepartata, precum Islanda, mai exista politicieni ciudati care isi aduc aminte de cetatenii pe care-i reprezinta. Si, in mod curios, din teama, rusine sau responsabilitate, pun tarisoara lor in cumpana, dand poporului dreptul sa decida in locul lor. Asta o fi democratie?

In Brazilia, este binecunoscuta  expresia boi frio. Milioane de oameni in cautarea unui venit se aduna, zilnic, in centrul localitatilor de bastina, de unde seful muncitorilor latifundiarilor (cunoscut ca feitor) va alege cativa indivizi. Fiecare zilier pleaca de acasa cu o gamela de mancare calda pregatita de nevasta. Daca ajunge sa fie angajat, zilierul trebuie sa dea tot ce poate din el, sa lucreze ca “boul” (boi). Daca nu este printre norocosi, isi va petrece timpul asteptand. Indiferent unde se va afla la sfarsitul zilei, la munca sau la coada pentru un angajament temporar, mancarea din gamela va fi servita rece (frio).

La sfarsitul anilor ’90, cand acumulase o datorie externa groaznica, Brazilia era in randul tarilor pandite de foamete. Politicienii de dreapta erau detestati, tara era cuprinsa de coruptie si saracia s-a generalizat. La alegerile prezidentiale din 2000,  un vesnic candidat de stanga, Luiz Lula da Silva, a obtinut peste 50 de milioane de voturi, fiind al doilea presedinte din lume, dupa Ronald Reagan, care a obtinut o victorie atat de categorica. Lula, copil de boi frio, era in anii ’80 un lider sindical respectat si un dusman de moarte al dictaturii militare.

In preajma turului de scrutin, pietele financiare au intrat in panica si chiar au incercat sa-i blocheze lui Lula accesul la conducerea Braziliei, de teama sa nu indrepte tara spre un regim marxist. Si totusi a fost ales. Dar, din aparatorul oamenilor necajiti, Lula a devenit peste noapte un partener de incredere al FMI. A platit in avans toata datoria si a lasat, in asteptare, sperantele si promisiunile majoritatii sarace. A castigat apoi un al doilea mandat. De aceasta data s-a intors cu fata spre poporul sau. A demarat programe sociale de sute de miliarde de dolari pentru sprijinirea familiilor sarace, a copiilor fara acces la educatie, a infrastructurii industriale. In numai opt ani, Brazilia a ajuns in primele zece puteri economice mondiale, a castigat dreptul de organizare a Campionatului mondial de fotbal si a unei Olimpiade.

Sa facem o recapitulare. O tara, distrusa de dictatura militara, s-a tarat un deceniu cu o democratie de dreapta, ajungand in pragul falimentului. Un sindicalist care a speriat creditorii externi s-a dovedit mai pregatit pentru economia de piata decat predecesorii sai, capitalistii de dreapta. Dupa ce a platit o datorie impresionanta, a inceput reconstructia tarii, asa cum a promis inainte de alegerea sa. Dupa un deceniu, Brazilia este printre cele mai puternice natiuni din toata lumea.

Daca o tara de boi frio a putut sa faca asta, una ca Romania, plina de oameni muncitori si destepti, ce ar putea face daca ar vrea?

Statele moderne isi cladesc forta si isi asigura suprematia, in mod democratic, prin instrumente rafinate dintr-un inventar bogat: ideologii politice, diplomatie publica, propaganda alba, impunerea drepturilor omului, generarea de crize, implicarea in rezolvarea lor pe cale economica sau militara. In Europa mai cu seama, aria de actiune se restrange la cateva arme: convergenta economica la un model stabilit pentru zona euro (Tratatul de la Maastricht) si protectia frontierelor in spatiul Schengen, s.a.

(more…)

Am avut o discutie publica cu Sebastian Lazaroiu, consilier prezidential. Cateva raspunsuri m-au lamurit ca Guvernul Boc nu este in pericol, in ciuda numeroaselor deficiente semnalate in ultimele luni. Stiu ca este usor sa dai vina pe comunicare cand politicienii isi ascund inabilitatile. Am avut si eu de indurat astfel de strategii inselatoare ca sef al unor structuri de comunicare. Insa asemenea scuze nu merg decat o data, pentru ca publicul nu intelege cum poti fi competent in functie, dar lamentabil in exprimare. Urmariti interviul de zece minute realizat la Tema zilei, Jurnalul TVR