Dupa o zi de gandire (adica de negocieri cu sefii sai) ministrul muncii pleaca din functie. Nu stim ce argument l-a determinat sa renunte, insa cu siguranta nu este de natura morala. Poate fi doar un pretext mediatic sa pretinzi ca valorile etice au prevalat in anuntarea acestei decizii. Parasirea postului era singurul exit admisbil.

Dar intrebarile care urmeaza sunt mai grave. Ce se va intampla cu domnul Botis, care este deputat, din punct de vedere penal? Cine l-a ajutat sa greseasca neintentionat, asa cum sustine? Care este atitudinea organelor judiciare fata de acest act grav de coruptie? Ce credibilitate mai au responsabilii nationali ai programelor care deruleaza fonduri europene? Cati demnitari se afla, la vedere sau in secret, in conflict de interese prin favorizarea unor rude sau apropiati?

Un lucru este cert pentru mine: atragerea de fonduri europene si cheltuirea acestora pe proiecte real eligibile reprezinta o afacere profitabila doar pentru cei care au parghii si cunostinte la nivel politic. Modul in care sunt evaluate si validate anumite contracte de finantare isi dovedeste limitele: traficul de influenta se strecoara printre procedurile stabilite la Bruxelles.

PS: Ce soarta cruda a avut acest ministru extrem de viguros cu impunerea de restrictii si interdictii impotriva angajatilor din sectorul bugetar…

Romania pare a fi un stat secularizat, desi nu este. O ambiguitate de statut (in care se complace Biserica Ortodoxa) ne imparte in credinciosi ferventi si atei bisericosi. Dupa cum stim, majoritatea populatiei isi declara credinta in ortodoxie, insa nimeni nu poate spune care este procentul real al enoriasilor. Lipsita de prerogative legale ca in alte tari, confesiunea majoritara manevreaza abil, in subteran, o relatie trainica cu statul. In numele tuturor religiilor recunoscute, Biserica ortodoxa si-a faurit un statut cvasi – oficial de  institutie nationala.

Atat  politicienii, majoritari ortodocsi din nastere, cat si slujitorii BOR convietuiesc din interes intr-un menaj complicat. Primii se poarta precum fariseii din invataturile biblice. Nu-i auzi vorbind de morala crestina niciodata, nu apeleaza la Dumnezeu decat cand se inchina sau depun juraminte fara valoare, nu duc o viata cumpatata, asa cum face un crestin adevarat. In schimb, isi “cumpara” indulgente (chiar daca nu sunt catolici) si clementa Celui de Sus prin “cotizatii” la cutia milei deschisa larg de conducatorii BOR. Ultimii se bizuie pe armata de credinciosi (potentiali, nu reali) si pe legatura exclusiva cu Divinitatea pentru obtinerea de favoruri lumesti din partea celor dintai.

Nici unii, nici altii nu se invrednicesc sa fie sinceri pana la capat. In loc sa-si aduca aminte de Biserica la sarbatori si in preajma alegerilor, politicienii ar face bine sa mearga in lacasul Domnului mai des si fara publicitate. Credinta este o reflectie intima, nicidecum un spectacol cu public. La randul lor, preotii n-ar trebui sa-i imbie pe enoriasi cu indemnuri favorabile unei tabere politice, in schimbul fondurilor publice oferite de catre guvernanti.

Din cauzei acestei legaturi incerte intre stat si biserica, unii politicieni ai puterii  s-au gandit sa oficializeze relatia. Au facut-o, insa, inspre propriul interes politic. Nu e de mirare ca alte confesiuni au protestat, cat timp beneficiile sunt sesizabile numai pentru ortodocsi. Pe nesimitite, partidul de guvernamant isi intareste prietenia cu BOR. O lege favorabila, fonduri generoase din bugetul statului pentru constructia de biserici, acatiste publice de sustinere a capilor Bisericii.

Eu cred ca si bisericile trebuie sprijinite in Romania. Fara credinta in Dumnezeu, nici dumneavoastra si nimeni din tara asta nu poate face nimic” – Emil Boc.

L-ati mai auzit vreodata pe acest conducator politic vorbind despre credinta si biserica. Nici nu este clar la ce se refera, dar din modul cum a directionat fondurile bugetare intelegem preferinta pentru religia ortodoxa.

Cum spuneam la inceput, ca Emil Boc sunt foarte multi politicieni. Si precedentele cabinete de ministri erau pline cu atei sau credinciosi de ocazie si, cu toate acestea, sponsorizau cu larghete ridicarea de biserici ortodoxe. Culmea este ca in perioada CDR cand guvernul era condus de crestini-democrati generozitatea era mult diminuata. Semn ca “religia” castiga aderenti acolo unde interesul electoral este mai puternic decat orice credinta in Dumnezeu.

Islanda este o tara mica. Un teritoriu mai aproape de Groenlanda decat de Europa. Cand criza financiara a aparut in SUA, primul stat national care a colapsat a fost Islanda. Un efect exotic al turbulentelor de pe piata americana. Initial, nimeni n-a inteles cum a falimentat o tara de oameni linistiti si cumpatati, intr-un timp atat de scurt. S-a aflat apoi ca toate bancile locale, inclusiv cea centrala, au creditat schema Ponzi a investitorilor de pe Wall Street.

In cateva saptamani, autoritatile si institutiile financiare interne s-au prabusit. Un popor intreg era dator – vandut la straini fara sa fie intrebat daca doreste. De fapt, nici n-ar fi stiut vreodata daca ingineriile financiare din SUA nu ieseau la iveala. La aceasta tragedie au contribuit, pe langa bancile americane de investitii,  FMI si agentiile de rating international. Acestea pompau de zor, pana cu o zi inainte de crah, contracte futures, produse derivative si evaluari optimiste intr-o economie care nu mai producea nimic; doar specula.

Dupa doi ani de la dezastru, Islanda isi revine cu mare greutate. Are de returnat imprumuturile luate pentru acoperirea datoriilor acumulate de la speculatori. Desi Guvernul si Parlamentul au acceptat sa stinga creditele, esalonat, pe cateva decenii, presedintele statului, a blocat de doua ori planul. In ambele situatii, prin referendum, populatia s-a impotrivit.

Extrapolati acest exemplu, mult mai dureros decat al Romaniei, in spatiul autohton. Imaginati-va ca, prin absurd, guvernantii – dupa ce au decis singuri sa indatoreze tara cu 25 de miliarde de dolari – ar oferi cetatenilor dreptul sa aleaga: platim acum sau amanam pana ne intarim economia? Veti spune ca poporul nu este in masura sa faca o alegere constienta. Va ganditi ca soarta unei tari nu poate fi la cheremul unor indivizi nemultumiti invitati sa decida cu mintea lor. Dar asta nu este cumva o incalcare a principiului democratic de consultare populara? Parca acesta era fundamentul democratiei…

Acolo unde cetatenii afla de la televizor ca le-a fost amanetat viitorul, in timp ce Parlamentul asigura butaforia pentru deciziile guvernamentale, democratia ajunge doar o teorie abstracta. Nici macar imperfecta nu-i mai putem spune.  In toate statele europene veti remarca faptul ca autoritatile cauta mai intai sa obtina sprijnul populatiei si abia apoi pornesc intr-o directie. La noi, insa, schimbarile de directie sunt negociate in secret si impuse, ulterior, ca solutii de forta majora.

In aceste conditii, in Romania, un referendum popular ar fi chiar ultimul lucru la care s-ar gandi decidentii. Dar intr-o tara mica, linistita si indepartata, precum Islanda, mai exista politicieni ciudati care isi aduc aminte de cetatenii pe care-i reprezinta. Si, in mod curios, din teama, rusine sau responsabilitate, pun tarisoara lor in cumpana, dand poporului dreptul sa decida in locul lor. Asta o fi democratie?

M-am gandit la insistenta acestui Guvern pentru schimbarea din temelii a Codului muncii. Prea multa ravna si impotrivire fata de orice opozitie la schimbare inseamna fie fermitate, fie nebunie. Sa fie oare, acest Cod metoda revolutionara prin care birocratia isi va desavarsi opera distrugatoare? Sau, poate suntem niste mici japonezi in devenire, buni sa producem recordul secolului la stampilat hartii pe unitatea de timp
Functionara Japoneza

Dupa ce ati vazut ce pot face functionarii unei economii avansate precum Japonia, merita sa stim catre ce ne indreptam: o productivitate specifica Uniunii Europene. Aici ne propune Guvernul Boc sa ajungem. Si banuiesc ca, un nou Cod al muncii este instrumentul gasit de guvernanti pentru a fi competitivi. Cine are nevoie de un model, il poate vedea aici.
Functionara UE

“Ce am solicitat in maniera imperativa si expres Ministerului de Externe a fost ca viata niciunui cetatean roman aflat in Egipt sau in tranzit sa nu fie pusa in pericol, iar daca va fi nevoie, ministerul sa solicite Guvernului orice interventie necesara ca viata niciunui cetatean roman sa nu fie periclitata. Pana acum, viata niciunui roman nu este in pericol” – Emil Boc, sef de Guvern.

Iata o mostra de curaj, determinare si implicare! La 9 zile dupa ce americanii si celelalte guverne occidentale isi sfatuiau cetatenii sa paraseasca Egiptul ori macar sa ceara sprijinul ambasadelor pentru evacuare, avem si noi un dram de atentie din partea oficialilor romani. Cum a ratat cu gratie momentul, domnul Boc face precum cocosul printre gaini. Se da tantos.
Ati remarcat de cate ori spune “niciun roman in pericol”? Ati sesizat mesajul absurd prin care ameninta MAE sa nu cumva sa fie pusa viata cuiva in primejdie? Cum ar veni, MAE este responsabil daca vreunui roman i se intampla ceva acolo.
Si la finalul mesajului catre tara, premierul hotarat le spune celor din Romania sa nu plece in Egipt?! Nu era de preferat sa le spuna celor din Egipt sa plece de acolo daca pot, inainte sa-i opreasca la granita pe doritorii de aventura? Daca domnul Boc ar fi pompier, e clar cum ar proceda: mai intai ii opreste pe cei de afara sa nu intre in cladire si abia apoi ii salveaza si evacueaza pe cei din interior? Halal logica.