O, ce tara minunata! Suntem si noi ca americanii… Disperati sa cumparam cheap si sa spargem rafturile pentru o reducere. Nu conteaza ca primim la schimb o privire, o bormasina sau primole. La cat de sarantoci am ajuns, pumnii, tipetele, imbrancelile si rusinea sunt la oferta. In numai doua saptamani, la Bucuresti si Iasi (la deschiderea unor magazine) am dovedit ca saracii nostri sunt la fel ca ai lor. Doar ca la noi sunt majoritari. Bogdaproste guvernantilor!

In sfarsit, a aparut si la noi un fashion outlet. Nu mai mergi la Passau (Austria), in Italia sau pana hat, departe, in America, pentru toale ieftine de firma! Un prieten imi spune sa mergem chiar din prima zi de deschidere dar mi-e lene. O las pe sambata, ii zic! Si cum eram in grafic cu ziua in cauza, ma aburc in masina de lux si dau lejer la pedala. Mai cu radioul dechis pe muzica de club, mai cu ochii in fata, cu gandul la proasta care imi taie calea si apoi franeaza brusc, de era sa-i sara vospeaua din par. Deviez la primul nod de aglomeratie si o iau pe unde n-ar fi trebuit. Dar imi spun ca e mai bine asa decat sa tai centrul orasului, in care toti tugulanii si toate cofezele si-au facut drum. Miroase a nervi incinsi. Sute de masini imi stau in cale cum ajung la prima intersectie mai mare. Eh, o fi un ambuteiaj de mica amploare. Nu e asa! Urc dealul Cotrocenilor intre prima si a doua viteza. Parca n-am mai vazut debandada de-asta din vremea Revelionului. Poate ca e un accident. Da, este!, insa nu de masina, ci de trafic. Suntem un lant nesfarsit de oameni si masini indreptandu-ne spre acelasi punct. M-am prins abia acum ca nu sunt singurul care si-a facut intinerariul spre iesirea din oras. A trecut o ora si am ajuns la jumatatea drumului. Nimic nu se schimba, doar peisajul. In stanga mea, o lunga linie de tramvai goala si aerisita, cat sa ajunga la inca doua benzi pentru amaratii de soferi. Ma gandesc la cretinul ala care a redus la jumatate strada ca sa lase un tramvai nenorocit sa circule nestingherit printre braduti si pajisti. Parca as fi pe 405 Freeway, la ore de varf, cand poti sa mananci ori sa te uiti la dvd cat timp esti la volan. Doar miile de masini din jur si blocurile ponosite de pe vremea Odiosului ma aduc la realitate. Trec de mall-ul crescut in mijlocul orasului, precum caii si porcii in apartamentele de tigani, si dau sa ma relaxez. Eram deja cu carcei la gambe de cate demaraje si frane am facut. Mare deziluzie! Nimic nu se schimba. Observ ca am consumat jumatate din benzina din rezervor. Trag la o benzinarie si imi zic mandru: iata ca am facut ceva util. Calculez ca-mi trebuie cam o ora de rabdare pana sa ies la marginea Bucurestiului. De acolo presupun ca autostrada va inghiti toti suparatii sau navetistii de ocazie. Ma razgandesc insa pe moment si intorc din drum. Mai aveam de mers cativa kilometri si in zare totul era negru. Gaze de esapament si cladiri cenusii. Colectia de injuraturi mi s-a terminat, asa ca nu-mi ramane decat sa ma apostrofez mental pentru prostia facuta. Stiam ca am riscat ca un fraier. Doar suntem in Romania! Nu ma invat minte niciodata, sa inteleg ca suntem un popor sarac dar cu snobismul in vene. Asadar, ma duc inapoi in partea mea de oras. Cand sa intru pe sub pasajul de la Mall, ma inec. De nervi si de gaze. Kilometri de masini imi stateau in cale. Fac o jumatate de ora prin pasaj. Si apelez la planul de urgenta. Tai calea tramvaiului, intorc pe unde era interzis, intru pe contrasens, ajung pe soseaua care duce spre linia de centura si de acolo revin ca un lord in Bucuresti. Prin invaluire. Dar distractia nu s-a terminat!!! Ma apropii cu o viteza legitima de linia de centura. Cand ajung la ea, ma ingrozesc… Alte mii de masini, venite din afara orasului, blocau autostrada. “Gandacii” au simtit ca e rost de mancare! M-a salvat directia de mers. Eu plecam, ei veneau. Am forjat pe drumul de intoarcere si am ajuns intr-un sfert de ora in cartierul meu de snobi. La naiba! Nu mai vreau mall-uri si nici fite. Toate revistele de infotainment sunt pline de englezisme. De expresii, pe care romanii nu le inteleg dar suna bine. Rock this way, full free bar, take away, bookbinding, kids dentistry, bery spa, fashion tattoo, warm-up, flama booking, mash-up, society club, editor’s pick, webmeup, label-uri, gig-uri, set-uri, zilele saptamanii in engleza, meniurile in engleza. Am obosit. Imi tremura pleoapele de stress. Parca sunt o molie printre haine ponosite. Mai am timp sa vad o reclama care-mi sageteaza cortexul: Un domn ma invita prin cateva tari, la alegere, sa fac revelionul cu el. Ma jur! Isi lasa si adresa. Gata ma duc la somn. Poate ma trezesc din cosmar…

Caldura sufocanta in Bucuresti. Temperaturi ridicate si trafic de inceput de saptamana. Dar printre toate relele unei aglomerari urbane apar si beneficiile! Un concediu linistit, petrecut intre blocurile orasului, iti poate oferi experiente inedite. Cati dintre voi si-au propus sa mearga, luni la pranz, la un film? Eu am vrut sa fac asta. Mi-am cautat pe net pelicula, apoi cinematograful si, in final, ora de proiectie. Daca tot ai timp la dispozitie, iti spui ca nu merita sa te inghesui cu pustanii aflati in vacanta de vara. Astia vin in haita si ocupa mall-urile. Asa ca, preferi o sala de categoria B, mai linistita dar apropiata de standardele unei vizionari decente. Imi “cade la zar” cinematograful Patria, odinioara, loc de intalnire si “etalare” a protipendadei comuniste dinainte de 1989. De atunci si pana azi, cel putin, a ramas in “parohia” statului. Cand ma intorc in timp cu gandul, revad roiul de bisnitari si coada nesfarsita la un film bun. Si cum veneau tuciurii (fara suparare, dar asta era nuanta de culoare preponderenta) cu biletele la suprapret! Mereu eram contrariat, cum reusesc indivizii aia sa aiba bilete cand eu veneam dimineata si deja se terminasera locurile pentru spectacolele de seara? Vremurile s-au schimbat. Bisnita cu bilete la film a disparut, la fel cea cu valuta sau cu tigari. Asadar, fara emotii, ma indrept relaxat spre cinematograf. Stiam ca nu voi gasi glamour-ul timpurilor trecute, insa imi aminteam ca acum cativa ani sala era acceptabila si plina de spectatori. Intru in hol si vad un spatiu gol, cu cateva afise pe pereti. Din acelea pe care le iei ca premiu la Mall daca vei cumpara bilet la film. Ma duc la casa si ma incovoiesc anevoie ca sa-i vad fata vanzatoarei. Apare dupa cateva secunde, alertata probabil de vocea mea. O intreb, in gluma, daca mai sunt bilete… Imi raspunde serioasa, da! Intind o bancnota de 100 de lei si imi intoarce ironia. N-are bani schimbati. Ma cuprinde o usoara panica. De unde sa-i dau eu 10 lei, daca n-am? Imi da un sfat util: mergeti pe bulevard si incercati pe la magazine sa va schimbe banii. Mai am puterea sa-i raspund cu o gluma. Ii zic sa-mi pastreze locurile pana ma intorc. De voie de nevoie, fac o plimbare pe la magazinele de langa cinematograf. Iau la rand, unul cate unul si descopar ca pe cel mai mare si mai umblat bulevard al Capitalei afacerile lancezesc. Casele de schimb, buticurile, dughenele si ce-or mai fi ele nu au vad. Vanzatorii se plang ca nu merge afacerea si ca nu au incasari. Sunt calm. Am venit devreme, asa ca, am timp sa-mi consum energia pentru schimbarea unei bancnote. In final, decid ca-n vremurile bune sa-mi cumpar ceva. Brusc, se gaseste rest la milionul meu! Siretlicul functioneaza dintodeauna. Ma intorc la cinematograf. Acelasi hol cenusiu strabatut de o dara de lumina exterioara. Nimeni inauntru, exact cum l-am gasit cu 20 de minute in urma. Grijuliu sa nu ma lovesc de marginile geamlacului, ii pun banii pe masa vanzatoarei. Imi da rapid “marfa” si ma indrept spre intrare. Atata pustietate ma pune pe ganduri. Intreb daca pot intra sau trebuie sa mai astept. Sunt invitat cu multe urari de bine. Sunt primul lor client! Toata sala e a mea. Mai putin balconul! Un anunt imi spune ca, temporar, este inchis. Rememorez aceeasi situatie din “vizitele” mele anterioare si descopar ca temporar inseamna… permanent. La fel ca inainte de 1989, cand pe toti peretii restaurantelor scria: Azi, nu se fumeaza!
Brusc imi dau seama ca am uitat ceva. Mi-am cumparat niste pateuri dar n-am nimic de baut. Venisem nepregatit… La Patria, nu mai exista demult bar pentru de-ale gurii. Intelegatoare, taxatoarea imi face un hatar, ca doar eram singurul ei client, nu-i asa?, si ma lasa sa-mi iau un suc din afara cinematografului. Intru apoi in sala de cateva sute de scaune. Ce frumoasa e! Imi aleg rapid locul preferat si ma asez. Stateam si numaram minutele pana la inceperea spectacolului. Dar panica ma cuprinde, din nou. Daca nu mai vine nimeni? Am patit-o acum cativa ani, la un matineu. Au venit 3 spectatori si s-a anulat proiectia. Era nevoie de minimum 5. Aud voci in spate si ma intorc rapid. Erau doi tineri veniti si ei la film. Mai avem nevoie de inca doi. Dupa cateva minute apar vreo sase pusti. M-am linistit definitiv, spectacolul va avea loc!!! Oricum, eram pregatit sa cumpar un bilet, in plus, daca astfel atingeam numarul obligatoriu de clienti… M-ar fi costat mai putin decat la Mall, ce naiba!