Criticii sistemului mondial neoliberal, adica toti cei care vad in in economia de piata capitalista un ciclu economic cu viata limitata si expirata, explica de cateva decenii cum ne prabusim. Este greu sa accepti predictiile si teoriile lor cat timp complexul militar- economic – politic, construit de sustinatorii liberalismului modern, isi mentine suprematia la nivel planetar.

Multi sustin ca SUA sunt o putere hegemona, care apara democratia si valorile sale, prin forta sa economica si tehnologica, de neegalat. Lasand deoparte retorica celor interesati, o declaratie bizara a ministrului american al apararii, Robert Gates, pare sa dea un semnal ca declinul a inceput. Amenintand ca renunta la NATO din cauza dezinteresului partenerilor europeni pentru o implicare sustinuta, Gates a transmis mesajul ca America nu mai are nevoie de o alianta globala. Cand membrii NATO raman fara munitie, asa cum s-a intamplat in Libia si apeleaza la ajutorul SUA, este de inteles atitudinea americana. Totusi, este de luat in calcul si varianta ca statele europene occidentale sa nu doreasca finantarea unei campanii de lunga durata, caz in care Statele Unite au realizat ca nu mai pot sponsoriza la infinit o armata mondiala. Acesta poate fi semnalul indelung asteptat de contestatarii neoliberalismului muribund: Statele Unite nu mai reprezinta singura superputere. Este cert ca inca mai detin puterea militara pentru a interveni cu succes oriunde in lume, dar din punct de vedere economic si politic forta lor zdrobitoare s-a diminuat considerabil.

Cum ne va afecta aceasta evolutie pe noi, romanii, care ne-am pierdut in cativa ani mare parte din suveranitate, vom afla. Mai devreme sau mai tarziu, atunci cand vor exista lideri politici responsabili, capabili sa ne spuna adevarul. Cand partenerul puternic renunta la o alianta, primii care vor avea de suferit sunt cei mici si nepregatiti sa se descurce singuri. Daca vom ascunde realitatea si ne vom preface ca suntem relevanti in acest joc, inseamna ca n-am evoluat prea mult ca societate moderna. Ar trebui sa tinem minte ca acela care intra intr-o alianta, fara onoare si fara demnitate, va ajunge candva sclav la un alt stapan.

Cine a facut armata pe vremurile acelea neplacute isi aduce aminte de unitatea militara de la Deveselu. Stranie denumire pentru niste oameni nevinovati, supusi la acte de dezumanizare fortata, in timpul stagiului militar! Democratia i-a venit de hac acestui “templu” al batjocoririi fiintei umane. La un moment dat, unitatea a fost inchisa si “conservata” pentru vremuri mai bune. Si iata ca, acestea au revenit mai repede decat ne asteptam datorita ambitiilor cazone ale presedintelui Basescu. Deveselu reinvie sub forma unei baze militare moderne cu soldati americani, sub comanda romaneasca, locatie strategica pentru interceptorii  scutului anti-racheta.

Daca il urmarim cu atentie pe seful statului vom remarca o propensiune de nestavilit pentru gesturi de autoritate. Iar din pozitia de lider al unui stat NATO, Traian Basescu se comporta magistral in rolul de prieten militar al Americii.

In anii urmatori incheierii celui de-al doilea Razboi Mondial, cativa lideri europeni din state ca Grecia sau Italia au preferat sa partajeze securitatea nationala cu fortele expeditionare ale Washingtonului. O decizie justificata prin prisma temerii crescande fata de pericolul extinderii comunismului sovietic spre Occident. Insa, din punct de vedere al competitiei interne, astfel de apropieri la nivel militar i-au favorizat politic pe promotorii acestor decizii. Odata ce trupele americane sunt dislocate intr-un spatiu strain, interesele de securitate ale SUA includ si acele puncte geografice. Pe cale de consecinta, stabilitatea politica, economica si continuitatea intelegerilor militare devin esentiale pentru Washington. Indirect, liderii politici locali apropiati unei astfel de strategii militare pot profita electoral sau pentru mentinerea lor la putere.

Pe acelasi principiu rationeaza si domnul Basescu care stie ca  SUA au nevoie de construirea unei umbrele de securitate in spatiul european, in interiorul careia a fost acceptata si Romania. In varianta a doua a planului, pentru ca, initial, Washington-ul avea un cu totul alt scenariu, din care Romania lipsea. Atractia nedisimulata a presedintelui roman pentru afisarea unui comportament orientat spre gesturi autoritare a captat atentia administratiei americane care i-a acordat statutul de “prieten militar”. In acest mod, domnul Basescu puncteaza electoral folosind asocierea cu imaginea SUA. Strangerea parteneriatului de securitate ii permite sa transfere artificial atributele de forta, siguranta si democratie ale SUA si sa transmita romanilor ca este un partener privilegiat.

Principial nu este nimic gresit in dezvoltarea parteneriatului strategic cu SUA. Am ales sa fim intr-o alianta militara, coordonata de SUA, prin urmare este logic sa facem acte de bunavointa sau de vointa. Dar este de reflectat ce rol joaca decizia politica interna in planurile de securitate nationala integrate in concepte geostrategice pe spatii extinse.

Cand un presedinte civil se comporta ca un militar, iar termenii unei intelegeri sunt stabiliti in interiorul unui organism opac (CSAT) este firesc sa cauti explicatii suplimentare si sa tratezi cu circumspectie asemenea decizii. Avem la indemana exemple pozitive de parteneriate benefice, dar si o istorie plina de esecuri si abuzuri in numele securitatii nationale. Sa ne amintim de blocul statelor socialiste in care functiona o alianta bazata pe apararea colectiva, de Egipt sau Irak (cazuri mai recente) ori de Pakistan, Grecia, Portugalia, Turcia, Brazilia, Argentina, Paraguay sau Chile, state in care dictaturile militare au aparut si supravietuit in baza unor acorduri exceptionale de securitate si a sprijinului militar extern.

Sa ne imaginam ca vom afla candva rolul pe care-l joaca Romania in planurile de securitate globala. Si, pe cale de consecinta, vom vedea daca presedintele Basescu va fi purtat pe scut sau sub scut….

Daca te uiti la anumite emisiuni tv si citesti in paralel presa internationala, vezi doua razboaie in Libia. Unul condus de o coalitie internationala, in baza unui mandat ONU, dar pe care Romania il ignora si altul condus politic de presedintele Frantei si militar de corpul de armata american din Africa. In timp ce unii comentatori autohtoni sunt convinsi ca ne-am facut de ras si suntem insolenti cu deciziile unor parteneri din Europa, in media occidentale tonul este critic la adresa initiatorilor interventiei si deseori marcat de confuzie.

De exemplu, presedintele american a trimis dupa doua zile de la inceperea interventiei o solicitare de aprobare pentru finantarea razboiului din partea Congresului. A motivat ca din ratiuni umanitare nu putea sa astepte. Nici despre comanda militara nu se poate stabili exact ce se va intampla. Americanii au agreat sa utilizeze sistemele lor avansate de supraveghere prin satelit si de fixare a tintelor terestre pentru loviturile de precizie, dar atentioneaza ca in cateva zile altcineva va prelua comanda. Francezii au declansat procedurile diplomatice si apoi s-au erijat in organizatorii eforturilor de strangere a membrilor coalitiei. Germania si Turcia, tari NATO esentiale in validarea si executarea misiunilor sub mandat international, refuza sa participe la actiune.

Cine face efortul sa citeasca si sa interpreteze corect situatia va descoperi si un detaliu extrem de relevant pentru definirea mai buna a starii de confuzie. Premierul Turciei a refuzat sustinerea Frantei din motive de protocol. Pentru ca nu a primit o invitatie oficiala din partea Parisului la conferinta tarilor dispuse sa intervina in Libia, Turcia prefera sa stea deoparte. Ar fi multe alte exemple care ne demonstreaza ca razboiul din Libia este atipic si unic. Si cred, in continuare, ca parerile de la televizor apartin unor oameni neavizati sau deranjati.

Un singur adevar poate fi admis in aceasta frenezie de opinii: Romania nu stie, deocamdata, cum sa se pozitioneze nici ca decizie la nivel international, nici ca imagine publica in plan intern.

LATER EDIT: Evolutiile in plan international imi confirma ca Romania a ales sa fie prudenta si chiar inactiva in cazul Libia. Republicanii il ameninta cu suspendarea din functie pe presedintele Obama pentru o presupusa incalcare a Constitutiei, iar Medvedev si Putin se contrazic, prima oara in public, pentru pozitia adoptata de Rusia in Consiliul de Securitate. Predictia mea este ca acest razboi va deveni un factor declansator al noului concept geo-strategic de multipolaritate.

Cand se schimba soarta natiunii, nimeni din conducere nu este dispus sa anunte inevitabilul. Romanii n-au fost invatati sa aprecieze “cadourile” altora si, cu exceptia unor episoade rare din istorie, am reusit sa ratam orice oportunitate ivita. Pana in 1989, sovieticii ne-au tinut strans de mana intr-o lunga calatorie prin intuneric. N-am vrut sa fim prea apropiati de ei si ne-am declarat o dizidenta formala. Buna de speculat de grupul tarilor occidentale. Ne-au facut “avansuri” francezii, apoi germanii, israelienii si chiar americanii. Dupa ce s-au lamurit ca facem parada si doar profitam de beneficiile unei pseudo-independente, ne-au lasat balta.

(more…)

Ursul rusesc poate ca este slabit de puteri, dar cu toate acestea, este înca flamînd.

Sa nu ne facem iluzii. Rusia isi “face treaba” de putere regionala chiar daca termenul poate fi contestat. Unii rusofili ar vrea ca Maica Rusie sa fie in continuare o superputere. Si, intr-un alt context strategic, este acceptabila aceasta sustinere. Cat timp lumea a devenit multipolara dupa 1991, e corect ca Rusia sa fie unul dintre acei poli de putere. Numai ca, distantarea de puterile ocidentale dispuse la un parteneriat fara prea multe secrete, precum si metodele de interventie sau discursul criptic ale liderilor de la Kremlin fac din Rusia o putere de rangul doi. Nu si pentru tarile mici si medii. Din care face parte Georgia. Un partener preferat al NATO, in special datorita relatiei privilegiate cu Washingtonul. Ce se intampla acum in Caucaz reinvie mai multe controverse sau dileme de securitate pastrate in sertarele teoreticienilor sau analistilor de informatii, ingroziti de urmarile necunoscute ale incheierii Razboiului Rece. Conflictul armat i-a mutat pe acestia din fata computerelor si a cartilor, in fata hartilor si a usilor capitonate ale birourilor ministeriale. Nu mai are sens sa aflam, in aceste zile, cine are dreptate pentru ca, intr-un viitor apropiat, diplomatia va lua locul, incetul cu incetul, nervozitatii din teren si, astfel, starea de razboi va fi inlocuita cu dialogul. Vom reveni, cel mai probabil, la statutul anterior, de conflict inghetat. Cat priveste Rusia, este evidenta incapacitatea sa de a actiona concertat, adica sa-si acopere planurile militare cu decizii internationale sau cu sprijin “prietenesc”. Nici mediatic Rusia nu se sinchiseste prea tare de imaginea sa in ochii publicului occidental. Asta este o schimbare majora in strategia conducerii de la Kremlin. Pe vremea comunistilor, planificarea actiunilor in forta era intotdeauna precedata si sustinuta de propaganda. Nu mai exista premisele pentru asa ceva. Acum Rusia este singura in spatiul sau vital si in vecinatatea apropiata, un concept atat de drag liderilor de la Kremlin. In schimb, Georgia fara resurse militare se bazeaza exclusiv pe forta diasporei si a lobby-ului extern. Presedintele Saakasvili a provocat Moscova si toata lumea stie asta. Oricat de draga ne este independenta unei tari si oricat de corecta este pozitia georgienilor fata de ruperea teritoriul lor national, realitatea ramane aceeasi. Si pare de-a dreptul suprinzator ca, Tbilisi lanseaza astfel de actiuni ultimative fara consultarea prietenilor mai puternici sau fara evaluarea consecintelor imediate. Observ ca inca din prima zi a replicii rusilor spin-ul mediatic s-a mutat de pe ocuparea cu forta a unui teritoriu, in alt plan, al agresiunii Rusiei asupra Georgiei. In materie de razboi psihologic, Tbilisi a inversat, asadar, perceptia. Dar metodele de manual nu sunt suficiente cand te lupti cu o superputere. Scopul final nu poate fi doar murdarirea, sifonarea blazonului Rusiei. Nimeni nu se oboseste sa planifice miscari de masa, conferinte sau dezbateri la nivel inalt pentru a trage de maneca Rusia. Si atunci ce doreste Saakasvili? Acum e greu de spus. Unii cred ca a fost o neghiobie, altii ca era ultima lui sansa pentru a redeveni un lider providential in zona. Mai putin se vorbeste despre optiunea militara sau cea economica. Prima inseamna ca un ajutor solicitat si primit va conduce automat la deplasarea in teritoriul georgian a unor trupe de care Rusia sa se teama. Pot fi americane, dupa ce presedintele Bush a anuntat ajutor umanitar sub comanda unor forte militare ale Pentagonului. Turcia este si ea prietena cu Georgia. Saakasvili este de origine turca. Ucraina si-ar dori sa ajute cumva prietenii din est, dar nu poate prea multe, chiar daca le-a facut surprize rusilor prin conditionarea deplasarii navelor de razboi de la Sevastopol. Israelul este un alt furnizor important de armament sofisticat si numai interventia nervoasa a lui Putin a stopat pentru moment livrarea unor tehnologii periculoase pentru soldatii rusi. Economic, situatia este compromisa. Dezvoltarea Georgiei depinde in mare masura de transportul resurselor petroliere dinspre Caucaz spre Europa vestica. Proiectul Nabucco a sucombat definitiv prin miscarea planuita de Tbilisi. Nicio companie si niciun guvern nu vor mai sustine oleoductul care trece prin Georgia si ajunge, prin Romania, in restul Europei. Cum se poate termina acest razboi? Greu de spus. Este atipic si are o miza enorma dar imperceptibila. Americanii au un interes special si in acelasi timp o obligatie fata de georgieni. Precedentul Kosovo, in schimb, ii incurca. Rusia nu poate pierde intr-o disputa juridica, tocmai datorita acestui precedent. Este previzibila alipirea daca nu, independenta formala, a celor doua regiuni din nordul Georgiei: Abhazia si Osetia de sud. Mai departe insa, nu se poate stabili ce fel de retragere isi propun rusii din teritoriul unui stat suveran. Ce ironie a sortii sa vezi orasul natal al lui Stalin, Gori, distrus de compatriotii lui, tineri rusi nascuti intr-o perioada cand comunismul devenise istorie. Acum, insa, vremurile sunt altele, iar imaginile demonstreaza ca pacea este foarte departe…