Cand criza financiara si-a aratat coltii acum 3 ani, costurile lacomiei si minciunii celor care manevrau banii altora au fost ascunse si iertate. N-au platit nici pentru hotie, nici pentru consecintele suportate de inocentii lor creditori. Guvernele, prea slabe si complice la uriasele scheme Ponzi, sunt incapabile sa mai salveze economiile. America este in pragul unui colaps dupa sapte decenii de acumulare cronica a datoriei publice. Ceea ce a functionat atata timp nu mai este posibil in 2011. Cercul vicios al imprumuturilor de stat care acopereau profiturile artificiale ale speculatorilor mondiali se va rupe incepand din august.

Unii se intreaba de ce grupurile politice majoritare din SUA nu reusesc sa ajunga la un compromis cerut din toate partile globului. In timp ce democratii si presedintele Obama cauta sa obtina suplimentarea fondurilor guvernamentale prin taxarea bogatilor, republicanii prefera sa mentina taxele asa cum sunt si sa convinga statul sa-si redimensioneze cheltuielile. Controversa este falsa, pentru ca in fata unui pericol mortal, ratiunea politica cedeaza in fata optiunilor economice.

Mai curand ar trebui sa ne intrebam daca nu cumva vom asista la o conflagratie mondiala declansata de prabusirea unui sistem financiar falimentar? Daca acesta este inceputul unui sfarsit amanat cateva decenii? Cine ne poate garanta ca suntem pe maini bune, cat timp am avut dovada ca dezastrul era alimentat de cei care ar fi trebuit sa ne protejeze? Este cert ca unda de soc si consecintele unui default al Americii se vor raspandi mai rapid decat rachetele nucleare.

Si mai este o lectie care merita retinuta din situatia exploziva generata de deficitul bugetar al Americii. Obama si democratii sunt majoritari intr-o camera legislativa, dar sunt in minoritate in cealalta. Acest fapt produce un blocaj perpetuu intre cele doua tabere politice. Unii pretind ca stiu cum sa evite dezastrul prin masuri fiscale indreptate impotriva celor care au acumulat averi, altii se opun pe motiv ca statul trebuie sa se restructureze si sa-si restranga cheltuielile. Ambele solutii sunt valabile si rezonabile.

Ganditi-va acum la cazul Romaniei. O putere politica majoritara a decis sa-i sacrifice pe cei multi si sa-i protejeze pe cei bogati, asa cum vor si republicanii din Statele Unite. Ce s-ar fi intamplat insa daca solutia era cenzurata de opozitie? Puteam avea un blocaj ca in America sau chiar o varianta castigatoare pe care o sustin si democratii lui Obama. Si uite asa, descoperim ca ambele variante erau posibile in Romania. Alegerea finala o cunoastem, dar oare stim si finalul?

Salut decizia noii administraţii de a reanaliza construirea unui scut anti-rachetă în Cehia şi Polonia, chipurile drept protecţie împotriva unui atac din partea Iranului !?! Nu de alta, dar cei care nu învaţă din lecţiile istoriei, sunt condamnaţi a-i repeta greşelile. În anul 460 B.C. în Grecia Antică, o super-putere a timpului, Atena a decis construirea unui Zid de protecţie, care să lege oraşul-cetate Atena de portul Pireu, împotriva unui eventual atac din partea arhirivalului, Sparta. Acest act, considerat ostil de Spartani, a dus la o alianţă imprevizibilă între Persia şi Sparta, lucru de neconceput anterior, şi, în final, în anul 404 B.C. zidul a căzut, şi odată cu el a dispărut şi hegemonia Atenei în Mediterană. Peste 200 ani de la acest fiasco, cea mai monumentală construcţie în domeniu, Marele Zid Chinezesc a fost terminat. Această excepţională construcţie, lungă de peste 4.000 mile a avut drept scop oprirea invaziei hoardelor mongole. Din nefericire, Zidul nu a constituit un obstacol impenetrabil pentru “hoarde”, fiind penetrat de multe ori de cei peste 300.000 de ostaşi. În final, după pierderi masive s-a recurs la soluţia aducerii inamicului în propria familie, căpeteniile Hsiung Nu, căsătorindu-se cu prinţese chineze. Probabil de atunci, avem expresia: ţine-ţi prietenii aproape, iar inamicii şi mai aproape. (Keep your friends close and your inamies closer). Franţa, după ce a pierdut peste 1.5 milioane persoane în primul război mondial, a decis construirea unei formidabile şi costisitoare linii de fortificaţii – Linia Maginot – care a cuprins tot aliniamentul graniţei cu Germania. Considerată invulnerabilă, impenetrabilă, la 14 Iunie 1940, linia a fost străpunsă cu uşurinţă de Panzerele germane şi odată cu ea, 400.000 ostaşi francezi s-au predat trupelor germane. Ce încerc să vă explic, din lecţiile istoriei: măsurile de apărare, oricât de inovative şi costisitoare, sunt percepute de inamici drept ostile şi o ameninţare la adresa lor, generând în final dezastre incalculabile. Indiferent ce măsuri se vor lua, vă recomand să reflectaţi la cuvintele gen. Douglas MacArthur, comandantul suprem al forţelor aliate din Pacific: “În viaţă nu există securitate, ci numai oportunitate”. Mai ales în mileniul III, când componente nucleare pot fi trimise până şi prin United Parcel Service, USPS (poşta Americană), prestând în continuare servicii demne de o altă orânduire !?! Am tot sperat că această instituţie, înfiinţată la 20 Februarie 1782, va fi în final privatizată. Sub noua administraţie, şansele nu numai că s-au diminuat, dar au devenit nule. Nu pot trece cu vederea, considerându-l a fi un act deontologic, faptul că preşedintele Barack Hussein Obama a demonstrat un incredibil volum de toleranţă faţă de oponenţi şi inamici, pe care doreşte să şi-i aproprie. Mai mult, a calmat multe minţi democrate, care cereau aplicarea unor măsuri severe împotriva celor care nu-i împărtăşesc opiniile. Contrar aşteptărilor, preşedintele Obama a încercat să-şi apropie pe cei din partidul republican, reuşind până şi convertirea sen. Alen Specter, spre partidul democrat. Cinicii, printre care şi semnatarul acestor modeste rânduri, pot spune că sen. Specter a avut motive personale de a-şi schimba afilierea politică, deoarece ca republican şansele de a fi reales la 79 ani senator al statului Pennsylvania erau nule. În plus, deloc de neglijat, preşedintele s-a opus pedepsirii sen. Joe Lieberman pentru deviaţii de la “linia partidului” şi a inclus pe sen. John McCain pe lista celor pe care-i consultă în luarea deciziilor. Pentru cei care i-au citit cartea “The Audacity of Hope”, sau îşi reamintesc discursul la Convenţia Democrată din 2004, acţiunile prezidenţiale nu constituie o surpriză. Exact ca şi preşedintele Abraham Lincoln, eroul preferat al noii administraţii, preşedintele Barack H. Obama a fost şi continuă să fie un adept al consultării celor cu idei adverse sau contrarii, ceea ce trebuie să admitem, constituie apanajul oamenilor civilizaţi. Si, mai mult decât meritoriu, continuă această politică în ciuda opozanţilor din propriul partid. Chiar dacă mulţi americani şi-ar fi dorit un alt preşedinte, sunt ferm convins că acest fel de atitudine îi va aduce  mulţi simpatizanţi, indiferent de afilierea politică. Cel puţin pentru moment, sondajele politice îi sunt definitoriu favorabile. Succes, Mr. President!

A. C. Ton