Un candidat care si-a “plimbat” functia din Parlament pe la toate partidele a devenit preferatul din sondaje al locuitorilor municipiului. In competitie au mai intrat un fost coleg de partid, exclus recent pentru aranjamente necurate, si un independent care “a uitat” sa-si dea demisia din PD-L. Puneti la socoteala si tentativa de blocare a alegerilor de catre Guvern sau non – combat-ul UDMR. Iar, in final, adaugati prezenta la vot de 30 la suta si scorurile obtinute. Veti intelege ca una din sapte persoane cu drept de vot l-a ales pe candidatul USL.  In cazul celui propus de PD-L dezastrul este si mai mare, dar nu merita cuantificat fiind irelevant pentru o analiza de substanta (abia inainte de alegeri s-a gasit un personaj dispus sa intra in competitie).

Asa stand lucrurile, nu inteleg nici efuziunea de bucurie a reprezentantilor opozitiei si nici tacerea rusinata a PD-L. Liberalii si-au asumat victoria, in timp ce PSD arata o indiferenta nedisimulata, poate si pentru ca la nivel local au fost multi lideri de filiale care l-au sabotat pe candidatul USL. Altadata vocali si chiar stridenti prin asumarea unei victorii de “rasunet” intr-o localitate marunta, democrat – liberalii arata ca nu stiu sa gestioneze infrangerea. Disproportia reactiei dintre esecul intr-un oras mare si succesul intr-o comuna controlata financiar de oamenii de partid, transmite perceptia ca partidul majoritar nu este pregatit sa accepte alternanta la putere pe cale democratica.

Si astfel ajung la concluzia cea mai trista pentru romani: desi sunt impopulari, desi electoratul (tot mai redus) ii transmite semnale negative, reprezentantii partidului care domina politic Romania se comporta la fel ca predecesorii lor. Ignora greselile de guvernare, abuzurile impotriva celor care-i critica si vointa electorilor. Prin atitudinea lor discretionara vor sa ne convinga ca nu este suficienta nemultumirea observata in cercetarile sociologice.

Lipsa reflexelor democratice in comportamentul multor politicieni ii face pe acestia sa respinga semnalele primite de la populatie. In loc s-o corijeze, se afunda si mai mult in negarea realitatii sociale. Prefera sa se impotriveasca asteptarilor legitime ale oamenilor si apoi sa-i manipuleze in preajma alegerilor. In Romania, astfel de metehne sunt insusite de multi lideri de partid. Asadar aceste atitudini ar trebui sa ne atraga atentia si sa le sanctionam.

Rostul unui partid aflat la guvernare nu este sa se impuna in fata populatiei prin orice metoda disponibila. Intr-un stat de drept, cetateanului i se ofera dreptul exclusiv sa sanctioneze erorile guvernantilor, fara a-si justifica decizia. De aceea, nimeni nu poate cere socoteala votantilor pentru alegerea lor, nici inainte si nici dupa procesul electoral. Atunci cand guvernantii esueaza in respectarea promisiunilor si deviaza de la practicile bunei guvernari, unica optiune este promovarea alternantei la putere. In aceasta situatie, oamenii voteaza o speranta si ofera un cec in alb, asa cum s-a intamplat candva si cu Traian Basescu sau cu Alianta D.A.

Este intolerabil sa-i auzi acum pe aceia care au primit increderea electoratului in 2004 cum cauta justificari pentru continuarea actului de guvernare pe motiv ca nici opozitia nu poate mai mult. Aceasta este o fractura logica si o negare a rostului democratiei. Odata ce ti se inoculeaza ideea falsa ca nimeni nu poate aduce imbunatatiri prin alegeri, se pune in discutie insusi fundamentul statului de drept. In concluzie, nu exista nicio ratiune pentru care un alegator neutru (apolitic) sa fie indemnat sa respinga sine die oportunitatea schimbarii majoritatii politice. Romania nu mai este demult o tara cu militanti radicali numerosi care executa ordinele de partid. Numarul celor dezamagiti de clasa politica a devenit urias si din acest considerent orice ingerinta nefireasca in mintea alegatorului creste riscul delegitimarii celor care vor forma viitoarea majoritate politica in 2012.

De aceea rezultatul de la Baia Mare este un semnal negativ pentru toti competitorii politici si reprezinta un test valid pentru cei care amana momentul schimbarii profilului omului politic. Avem nevoie de o generatie proaspata compusa din indivizi adaptati cerintelor moderne. Politica trebuie sa fie parghia prin care satisfaci nevoile celor care te-au ales  sau desemnat intr-o demnitate publica,  nicidecum un instrument pentru atingerea propriilor interese. Gloria politrucilor va apune in urmatorii ani, indiferent cati aspira la un post de propagandist, iar locul lor va fi ocupat de cei care ofera proiecte politice sustenabile si incredere personala.

Cunoscator al regulilor jocului, sunt rezervat in aprecieri transante legate de corectitudinea gestului. Spre deosebire de multi oameni obisnuiti, am reprezentarea faptului ca un prim – ministru nu poate fi “deposedat” de obligatia legala de a fi protejat. Nici macar in timpul sau liber. Asadar, domnul Boc este nevoit in exercitarea atributiilor sale sa beneficieze de serviciile SPP. La limita, ar putea sa renunte la protectie, insa conditia este sa-si asume si riscurile inerente acestui gest. Din cate cunosc, niciun demnitar roman (la acest nivel) n-a luat o astfel de decizie indrazneata si nesabuita. Insa, ca de obicei, discutia de fond a deviat de la esenta ei si s-a cantonat in senzationalul marunt.

Chestiunea in sine este discutabila dintr-o perspectiva etica si criticabila din ratiuni financiare. Pe cat de necesara este asigurarea pazei si a protectiei individuale in asemenea cazuri, pe atat de imorala poate fi utilizarea in exces a unor servicii in scopuri neprevazute in regulamentele militare. Desigur ca, domnul Boc nu este diferit, din acest punct de vedere, de ceilalti premieri in functie ai Romaniei. Dumnealui exploateaza vulnerabilitatile unei legi si necunoasterea publicului in astfel de reglementari. In realitate, candidatul pentru o functie intr-o asociatie privata (partidele sunt organizatii constituite prin vointa unor indivizi) trebuie sa se abtina ori sa gaseasca metodele prin care sa limiteze excesul de putere. In loc sa viziteze ca premier localitatile patriei, putea sa-si programeze intalnirile private cu membrii de partid intr-un interval orar rezonabil, astfel incat activitatea guvernamentala sa nu aiba sincope.

Problema in discutie nu este deplasarea cu ajutorul SPP intr-un alt spatiu geografic decat acela in care se afla sediul Guvernului, ci aranjarea unor aparitii publice care nu au legatura cu misiunea de candidat la o functie privata. Din aceasta cauza, SPP s-a vazut nevoit sa participe la toate activitatile in dispozitiv complet. Desi se presupune ca implicarea SPP este minimala, redusa cumva la deplasarea unei coloane auto, in realitate, obligatiile profesionale sunt mult mai largi si costisitoare. Orice prezenta publica a unui demnitar este asigurata in avans si post – factum de catre unitati cu personal specializat dotate cu echipamente de monitorizare si interventie care, pe langa rolul de paza, asigura si protectia informativa a demnitarului.

Altfel spus, orice iesire publica presupune, printre altele, culegerea de informatii din teren. De aceea, sunt surprins sa constat ca, in ciuda riscului crescut al unor reactii negative din partea populatiei, premierul isi continua netulburat vizitele de lucru prin multimi stranse spontan. Cat priveste stabilirea unui reper etic in aceasta privinta, este usor de oferit un contraexemplu. Candidatul Vasile Blaga, fara protectia SPP, demonstreaza ca se poate evita expunerea in spatii publice si se concentreaza doar pe intalnirile private.

Cum spuneam, exista si un aspect financiar asupra caruia merita sa ne oprim. Intr-o perioada de austeritate declarata si impusa de chiar seful Guvernului, cheltuieilile bugetare legate de activitatea membrilor Executivului nu s-au diminuat. Daca in guvernarea Nastase, caracterizata de o crestere a performantelor economice, reprezentantii autoritatilor statului au fost obligati prin norme legale sa utilizeze masini de serviciu din  productia interna, sa-si reduca valoarea abonamentelor telefonice si sa calatoreasca doar cu compania nationala TAROM, astazi nimeni nu se mai sinchiseste de aceste detalii. Chiar daca ar avea un efect limitat in bugetul general, risipa de resurse aduce prejudicii la nivelul imaginii. Cand pretinzi solidaritate din partea cetateanului pentru depasirea unei perioade economice dificile, primul chemat sa dea un exemplu este purtatorul de autoritate publica. Abia acesta poate fi un argument valid in discursul public care l-ar pune in incurcatura pana si pe domnul Boc, un cunoscut cruciat al reformei institutiilor si al limitarii cheltuirii banului public.

Asa ca, un minim efort intelectual ma determina sa reflectez la iesirile publice ale conducatorilor. De la unul dintre ei am aflat ca va da inapoi, fix in 2012, toti banii luati romanilor acum un an. Semn ca exista resurse planificate de ceva timp dar, curios, necunoscute celor direct vizati. Asadar, arhitectura frumosului, acel plan strategic de recuperare a increderii populatiei, se desfasoara in parametri normali.

O alta confirmare, ceva mai subtila, vine printr-un canal de informare publica. Un site de stiri binecunoscut pentru fidelitatea sa politica si, mai cu seama, prin dezvaluirile livrate generos cu sprijinul unor autoritati publice construieste o legenda: premierul Boc devine dusmanul presedintelui Basescu. Fauritorii de imagini lucreaza cu talent la transformarea realitatii si inventarea unei iluzii.

Domnul Boc anunta peste tot ca este adeptul continuitatii. Nu vrea sa renunte la functie si se asigura ca-si pastreaza pozitia de presedinte al PD-L. Nimeni nu-l contrazice (nici macar contracandidatul sau Vasile Blaga). Si totusi, exista o entitate media “bine informata” care detine un alt adevar. Conform site-ului respectiv, premierul a devenit dizident politic in Romania  si un adversar redutabil pentru presedinte.

Pana la congresul de reconfirmare in functie a domnului Boc, legenda va creste in intensitate. Pas cu pas, realitatea care ne spune ca intre cele doua personaje (presedinte-premier) exista o intelegere perfecta va fi recompusa intr-o noua perceptie: principalii lideri ai Romaniei sunt in razboi. Aceasta este de fapt, starea naturala care-i convine de minune domnului Basescu. Inventarea unui dusman, apoi declansarea unui conflict de uzura este o strategie veche si indelung exersata. De aceasta data, razboiul va avea un rezultat pozitiv pentru domnul Boc deoarece il valideaza (impotriva perceptiei publice majoritare) ca opozant al angajatorului sau.

Intr-un an, politicianul Boc isi va fi castigat suficiente lupte cu noul sau “dusman”, va ajunge sa se opuna multor decizii impopulare, va recrea speranta intr-un lider puternic. In cele din urma, romanul il va descoperi in postura unui erou care s-a impotrivit “dictatorului”, capabil sa obtina victorii stralucite si sa-si impuna vointa prin determinare si forta. Reluam discutia peste o luna.

Pornind de la aceasta stranie prejudecata, m-am intrebat: de ce le place oamenilor sa puna etichete pe care, fie nu le inteleg, fie nu le incarca de substanta? Pentru ca, in general, cineva lanseaza mesajul, iar restul, fara discernamant sau in scop manipulatoriu, il disemineaza. Astfel, este usor sa-i vezi in culori sumbre pe unii si vesele pe altii. In cazul de fata, grupul celor recenti din PDL a capatat alura de reformatori, energici si integri, pe cand cei din esalonul veteranilor sunt expirati, murdari si refractari la schimbare.

Ambele tabere au propriul punct de vedere valid. Fiecare se lupta pentru o strategie considerata potrivita. Intrebarea este: cine a stabilit valoarea de adevar a acestor strategii? Pana ieri, nimeni. Abia votul colegilor de partid a transat problema? Printr-un vot de blam usturator acordat “apostolilor” schimbarii. Si atunci, cine i-a lasat sa creasca si i-a ajutat sa-i infrunte pe liderii vechi? Sa fie oare grupurile de lobby (externe partidului), revistele de intelectuali simandicosi, un ucaz de la Cotroceni?

Una dintre cele trei variante ale scenariului este valida, cat timp obiectivul este comun: debarcarea celor puternici. In aceste conditii, mi se pare legitima rabufnirea liderilor actuali din PDL la desele atacuri venite din partea “reformatorilor”. Interpretarea lor este aceea ca predarea stafetei nu se poate face cu si la decizia intelectualilor rafinati vopsiti sau miruiti ca politicieni cu detenta exponentiala. Blaga, Berceanu si Videanu nu pot uita ca, in 2007, s-au grefat pe corpul unui partid refractar la implanturi multe nume de outsideri care si-au lansat rapid un proiect de “modernizare”.

Ca la orice organism care accepta cu greu un corp strain, operatia n-a fost un succes. Nici la PSD sau PNL nu exista diferente, asa cum isi imaginau (cu naivitate) noii recruti. Rezistenta la schimbare, reactiile inertiale greoaie si fidelitatea fata de grup sunt determinante in grupurile politice. Multi se arunca de mici in acest creuzet uman,  in speranta ca, prin sacrificii nenumarate si dupa un timp indelungat, urca pe scara ierarhica. Odata ajunsi acolo, nu vor ceda niciodata puterea, in interior sau exterior, de bunavoie sau la un indemn exotic.

Aceasta este politica romaneasca si n-o va schimba nimeni, nici PDL si nici Traian Basescu. Daca am vrea altceva, noi cei care ii creditam pe membrii de partid, prin tacere sau prin vot, am alege, in loc de “feudalism” politic, democratia americana, de exemplu. Acolo, politia l-a pus la podea pe un senator al statului Wisconsin care a nesocotit o decizie a instantei. Desi actul in sine al acelui senator era minor, ofensa adusa aplicarii legii era majora. Sa ne amintim acum, in ce fel se respecta legea la noi, cum se intimideaza angajatii statului in fata purtatorilor de functii si vom gasi raspunsul la infrangerea asa – zisilor reformisti. La primul lor esec, spuneam ca Preda, Macovei & co. au idei bune, dar nu au gasit calea sa le puna in practica. Acum, cand lupta lor este definitiv pierduta, cred ca ideile nu sunt suficiente  pentru a invinge; mai ai nevoie si de pricepere.

Mai intai actul de constituire. Cand in Romania cetatenii si-au recapatat libertatile civile, minoritatea maghiara (puternic sustinuta si incurajata de la Budapesta) s-a organizat mai curand impotriva majoritatii romanesti decat pentru reprezentarea democratica in fata acesteia. Din organizatie culturala si preocupata pentru apararea drepturilor etnice, UDMR a glisat la cativa ani dupa infiintare spre politica si administrarea resurselor la nivel national. Noua directie de actiune a venit prin intermediul Consiliului Europei si al guvernelor tarilor occidentale, ca substitut la varianta ungara de enclavizare etnica, precum in Bosnia sau Kosovo .

Din 1997 si pana acum, UDMR si-a asigurat, cu mici sincope, rolul de veriga indispensabila in formarea guvernelor si sustinerea programelor politice in Parlament. Asa cum savantii se lupta sa izoleze “particula lui Dumnezeu” pentru formarea antimateriei, tot asa formatiunile politice romanesti sunt nevoite sa configureze orice schema de guvernare in functie de procentele UDMR.

Astfel ajungem la starea exceptionala si de invidiat a unui udemerist. Nu are de dat socoteala majoritatii alegatorilor fiindca este votat de un grup restrans. Nu poate fi sanctionat electoral fiindca se declara aparator al unor drepturi etnice si nu politice. Are imunitate la schimbarile politice si guvernamentale. Detine instrumente administrative exclusive in zonele controlate de organizatia sa. Nu este obligat sa intre in rand cu restul minoritatilor, desi am putea sa luam in discutie de ce romii nu beneficiaza de aceeasi favoare.

Date fiind aceste beneficii istorice, mai are cineva vreun dubiu in ce directie va merge UDMR dupa congresul de alegere a unui nou presedinte? Oricare ar fi acesta, interesele de putere si conditiile electorale ii spun ca nu trebuie sa paraseasca guvernarea. Dar, pentru prima oara de la aparitia “particulei lui Dumnezeu”, jocul de suma nula pe care il face UDMR il poate transforma definitiv in ceea ce nu-si doreste: un partid ca oricare altul.

Uniunea, asa cum a fost ea construita, a devenit anacronica. Protectia minoritatilor prin organizatii tampon, mai ales intr-un stat UE si NATO, este desueta. Mai mult, UDMR se considera grup politic (membru al PPE) dar se declara in interiorul Romaniei organizatie civica. Un nonsens perfect legal, dar imoral, care i-a asigurat supravietuirea in Parlament, plus instrumentele de manevra in negocierea cu autoritatile centrale.

Acum, insa, UDMR nu mai poate pretinde, in virtutea mandatului international primit in urma cu 15 ani, ca asigura stabilitatea nationala si vegheaza la excesele nationaliste ale romanilor. Incepand cu aceasta guvernare, UDMR este un partid politic, preocupat de mentinerea la putere si de gestionarea resurselor. Asa cum PDL va deconta electoral prestatia sa, este evident ca nici UDMR nu mai poate sa pretinda voturi de la electorii fideli in numele protejarii intereselor etnice. De-as fi udemerist la asta m-as gandi acum.

Instinctul de vanator al lui Traian Basescu a creat premisele unei radicalizari si apoi ale unei polarizari electorale. Cat timp tacticile de dezbinare a fortelor concurente si de atragere a unor aliati rupti din acestea au functionat, planul presedintelui a dat roade. In ultimii ani, toate partidele cu potential de guvernare au fost racolate, in etape diferite, alaturi de PDL, in scopul obtinerii unei majoritati. In lipsa unor identitati doctrinare ireconciliabile si datorita apetitului de nestavilit pentru accesul la resurse din partea tuturor politicienilor, jocul strategic al lui Traian Basescu a avut succes.

O alta tactica, aceea de deposedare a functiilor parlamentare de la adversari a favorizat inchegarea majoritatilor conjuncturale. In acest moment, optiunile de manevra ale lui Traian Basescu, pentru 2012, s-au redus considerabil. Desi pare fortata asocierea numelui presedintelui cu USL, evidenta factorului declansator nu poate fi negata. Adversarii sai s-au vazut obligati sa lupte contra unui dusman feroce si deosebit de puternic. Culoarele pe care aleargau pana acum le asigurau reprezentarea in Parlament, dar nicidecum victoria totala. Atat liberalii cat si social-democratii realizeaza ca batalia pentru cucerirea puterii in Romania se poarta cu alte arme, mai potrivite conflictelor militare decat electorale.

Desigur ca era logic si ipotetic avantajos, in termeni relativi, ca fiecare partid sa-si adune singur voturile si apoi sa incerce sa le insumeze in vederea obtinerii unei majoritati. Dar s-a vazut cum tentatia accesului la resurse si tradarea unora mai slabi de inger dejoaca de fiecare data optiunea populara. Istoria guvernarilor sub Basescu a clarificat sursa esecurilor. Viitorul apartine celor care admit greseala si resping dezbinarea.

Cum anume pot fi invinse masinaria PDL si logistica prezidentiala? Printr-o abordare diferita a strategiilor politice si, mai ales, prin infruntarea mastodontului cu forte de dimensiuni apropiate. Asa se explica demersul comun PSD – PNL. Acestea asigura pentru alegeri un camp de manevra urias cu resurse partajate in trei (nu este de neglijat aportul mediatic si financiar al PC) si cu sustinere populara multiplicata. Batalia pentru 2012 nu se va da in slogane si afise, ci in sute de milioane de euro si milioane de militanti.

Impotriva unui partid sprijinit de un aparat administrativ enorm la care se adauga fonduri financiare colosale si un conglomerat media sponsorizat masiv, opozitia nu are nicio sansa daca actioneaza separat. In logica razboiului, in fata unui adversar militar dominant tacticile de hartuire pe flancuri asigura doar victorii partiale si o slabire a fortelor, nu si distrugerea totala.  Asadar,  este de preferat ca USL sa opuna candidatului PDL unul comun – care va avea in spate electoratul insumat si logistica partenerilor.

Calculul electoral clasic este irelevant in acest proces. O suma a procentelor nu conduce automat la o majoritate necesara pentru formarea viitorului Guvern. Traian Basescu nu poate fi nici suspendat, nici obligat sa aleaga propunerea formatiunilor care depasesc partidul prezidential pentru formarea unui Guvern. Dar poate fi pus in fata faptului implinit. Constitutional, orice constructie politica validata juridic si apoi electoral raspunde pe deplin unei formule de guvernare rezultata din alegeri.

Care sunt riscurile ascunse ale polului anti – PDL?

Consolidarea sentimentului de incredere reciproca a activistilor Uniunii. Orice animozitate interna va duce la defectiuni in teritoriu, la mici compromisuri urmate de mici diferente de electorat la numaratoarea finala.

Mesajul public. Este aproape imposibil sa te diferentiezi doctrinar si in acelasi timp sa transmiti mesaje unitar. Numai un centru de comanda care detine controlul imaginii publice poate fabrica retete sigure si upgrade-uri la planurile de comunicare. O disciplina mecanica si o infranare emotionala trebuie exersate permanent cu vectorii de imagine selectati.

Repartizarea candidaturilor. Este, probabil, cel mai delicat indicator al succesului USL. Faptul ca PSD arata disponibilitate pentru paritate cu PNL transmite, deocamdata, determinare pentru obtinerea rezultatului final. Dar testul de rezistenta va fi abia cand listele electorale se vor fi depus la BEC.

Coalizarea electoratului pasiv. Dupa deznodamantul de la prezidentiale, cand Traian Basescu parea victima sigura in fata aliantei care-l sustinea pe Mircea Geoana, aceasta arma se dovedeste a fi o sabie cu doua taisuri. Algoritmul electoral nu tine cont doar de suma procentelor din sondaje. Ultimele zile dinaintea scrutinului sunt critice pentru cristalizarea optiunilor alegatorilor. In schimb, si o campanie electorala prea lunga poate intari in mintea indecisilor imaginea unei dispute intre doua blocuri politice. Desigur ca PDL este, in acest moment, departe de modelarea unui adversar de acelasi calibru cu USL. UDMR si UNPR sunt partide minore. O coalitie capabila sa raspunda simetric USL se poate realiza numai prin inventarea altor miscari anti-sistem, eventual civice si opuse doctrinelor clasice.

Orgoliile postelectorale. Castigarea alegerilor nu este o garantie pentru succesul USL. O victorie obtinuta cu dificultate si la diferenta mica va motiva multi partizani ai schimbarii sa participe la administrarea resurselor. Nu doar functiile guvernamentale sunt in joc, ci si impartirea profitului. Parcelarea teritoriului si cartelizarea fluxurilor financiare pe zone politice au o logica diferita de cea preelectorala.

Contraatacul legislativ si informational al lui Traian Basescu. Acesta este cel mai mare pericol pentru USL. Greu de definit in substanta sa si deosebit de eficace prin multitudinea de resurse. Votul prin corespondenta, trasarea colegiilor, modificarea legii electorale, finantarea partidelor, mituirea populatiei, santajarea opozantilor, sunt cateva tactici ofensive la indemana PDL.

Exponentii ambelor tabere au o experienta vasta in castigarea suprematiei politice. Fiecare, insa, are un handicap. PSD nu a castigat niciodata alegerile intr-o alianta eterogena de partide. PNL n-a concurat niciodata alaturi de  un partener mai puternic decat el. Niciun partid n-a castigat doua runde de alegeri la termen, o axioma pe care n-o poate ignora nici PDL.

PS: Aceasta analiza nu implica in niciun fel angajatorul meu si, prin urmare, nu poate fi utilizata de acesta in nicio imprejurare.

Deruta nationala in care traim porneste de la viziunea unui singur om. Acela care ne predica mirajul unei societati perfecte. Presedintele Traian Basescu arata ca un discipol de-al lui  Trotki. Politic vorbind, este primul conducator roman care preia o teza bolsevica: revolutia continua, si o adapteaza la zilele noastre. In locul omului nou si al apararii cuceririlor revolutionare, ne pregatim sa facem saltul spre cetateanul dator statului si reforma cu termen permanent.

Inainte de a judeca mesajul politic al sefului statului, sa recurgem la evenimente marcante din istoria recenta. Romania este tara unde s-a produs o miscare revolutionara pentru rasturnarea unui regim. Aici s-au experimentat comunismul cu fata umana, democratia originala, tranzitia ca fenomen socio-economic, anti-terapia de soc si, mai recent, anti-statul social. In 20 de ani de capitalism, am avut parte de nenumarate experimente, fiecare dintre ele cu partile sale bune si rele. Insa, avem un numitor comun: de cate ori am inceput ceva l-am inlocuit cu altceva. Este de bun simt sa admitem ca abandonul presupunea mascarea recunoasterii falimentului.

Astfel, am ajuns astazi, dupa cativa ani de capitalism linistit cu aspect liberal, sa participam, fara voia noastra, la o noua revolutie: reformarea statului. Concept generos si probabil necesar. Dar sa vedem cine si cum doreste sa-i dea viata.

Seful statului ne sfatuieste sa ne amintim platforma sa politica si sa identificam in ea germenii atitudinii sale ferme din prezent. Din cate stiu, in 2004, singura constructie electorala a adversarilor PSD a fost destructurarea statului corupt. Noua putere politica, mandatata prin votul cetatenilor sa distruga retelele osificate ale unui stat mafiot, nu a reusit decat sa-i schimbe pe cei de la butoane cu oamenii sai. Prin urmare, semnatarul contractului cu alegatorii si-a incalcat promisiunea, ba chiar a discreditat “conceptul revolutionar”.

In aceste conditii, s-a inventat o noua revolutie, continuatoarea celei esuate. Ne vom lupta cu statul. Dar cine este acesta? Paradoxal, el nu mai reprezinta forma administrativa de organizare compusa din angajatii temporar numiti in urma votului democratic. Statul domnului Basescu este format din acele entitati care franeaza evolutia in termenii stabiliti in laboratorul de la Cotroceni. Presedintele si Guvernul central sunt initiatorii unui curent revolutionar din interior, la care sunt chemati sa se alature toti cei care cred in nevoia de reformare vesnica. Aberatia consta tocmai in idiosincrasia unui grup conducator, intamplator chiar dominant, fata de propriul corp.

Printre atatea teme false, simt nevoia unei clarificari. Asadar, sa-i acordam (pentru logica argumentatiei)  presedintelui Basescu prezumtia de buna-credinta. Daca doreste sincer reformarea statului, va trebui sa raspunda, mai intai, la cateva intrebari primordiale.

1. Cand si-a expus viziunea sa politica, in mod structurat?

2. Cum s-au articulat strategiile si planurile de aplicare?

3. Prin ce proces democratic a fost validata aceasta actiune de rasturnare din temelii a relatiilor sociale?

4. Care sunt termenele si obiectivele finale?

5. Cum raspunde in fata cetatenilor in caz de esec sau refuz?

Din tot ce am auzit pana acum despre renuntarea la statul asistential, denumit astfel din motive ideologice de guvernarea PDL, nu am aflat niciun raspuns. In schimb, avem calea deschisa spre lamurirea unor incertitudini latente. Disparitia statului social a devenit, din mers, o tema de supravietuire politica pentru actualii guvernanti. Precum tezele bolsevismului, conducatorii de acum ne propun revolutia continua. Poporul si elitele trebuie sa fie mereu subjugate cu un plan ideal. Niciodata fezabil, imposibil de cuantificat si propagandistic in esenta lui.

In spatele acestor sloganuri electorale nu vedem decat un declin structural. Reforma inseamna prin definitie o cale noua spre progres. O evolutie pozitiva in finalitatile sale. Daca in viziunea PDL reforma inseamna terapie de soc, era de asteptat sa aflam acest lucru inainte de alegeri, nu ulterior si sincopat. Demersul, atat temporal cat si legal, se dovedeste, in cel mai bun caz, amatoristic. Daca romanii au nevoie de un stat reformat, era cazul ca ei sa fie informati si pregatiti. Cand masurile se iau peste noapte iar victimele sunt nevinovate, metoda ne duce cu gandul la asimilari fortate si epurari staliniste.

Cat priveste mecanica implementarii reformei institutionale, un lider care militeaza pentru refacerea raporturilor de eficienta si recastigarea prestigiului institutiilor ar trebui sa acorde credit acestora si sa le puna la dispozitie instrumentele necesare pentru transformare. Altfel, daca le critica in abstract, le desfiinteaza moral si le sufoca financiar, este de asteptat sa vedem o distrugere in locul unei constructii.

In cele din urma, se poate observa cu usurinta ca la atat se reduce viziunea generala de reformare a statului. O lume in colaps, un purgatoriu spre iad si o recladire a omului nou, adica un cetatean supus, docil, recunoscator in fata salvatorului neamului si obligatoriu un gardian al reformei continue. Cand oamenii n-au idei ci nevoi, cand planurile sunt calcule meschine pentru supravietuire personala, iar resursele nationale sunt simple centre de profit pentru camarila de partid, reforma se transforma in alienare.

Marele lor pacat este ca vorbesc despre lucruri comune: integritate politica, coruptie sistemica, resemnare publica  dar nu reusesc sa schimbe nimic. Este frustrant sa vezi atatia intelectuali la mese rotunde ruland aceleasi regrete si sperante. Ar putea fi mai bine daca ne-am schimba, insa nu avem nimic a pierde asteptand sa vina si vremea noastra. Cam asa se poate sintetiza, frumos ornata,  constructia dialogului public al ISP. Intre ei si liberali sau social-democrati exista intr-adevar o mare diferenta: sunt vocali, mai activi si au sprijinul unor organizatii media partenere. Este remarcabila capacitatea spectrului de dreapta in manevrarea cu usurinta a banilor in scopuri propagandistice, intr-un melanj aproape natural, de cate ori ajung la putere.

Sunt cateva teme recurente in dezbaterea “PD-L Elitist” pe care le admir. De exemplu, coruptia sistemica. Daca n-as fi trait in Romania pana de curand, imi puteam imagina ca ne aflam in fata unui pericol care pandeste toate partidele. Dar imi revin rapid; nu este nimic revolutionar in discursul lor, doar tonul firav al unor oameni abia acceptati in randurile unui organism nociv – partidul aflat la putere. Oricare ar fi el in Romania, s-a dovedit ca acesta pastreaza regulile murdare ale jocului politic.

Apoi, eterna dilema a corpului profesional necesar unei organizatii politice: ce fel de oameni cauta partidele pentru a propune oameni? Esti bun daca poti aduce partidului bani si voturi? Ei bine, este o tema infinita de discutie, valabila doar pentru seminaristi si cursantii de la stiinte politice. Pentru pamanteni ca noi, problema se transeaza mai simplu: copiezi drumul facut de altii. Sa zicem think-tank-urile americane. Acestea, fie ca fac parte din reteaua libertarienilor ori din cele conservatoare, au deslusit enigma primenirii corecte a valorilor: ofera stagii de pregatire si joburi la cabinetele politicienilor si astfel le creeaza incepatorilor terenul de experimentare necesar evolutiei personale in spatiul politic.

Este realmente induiosator sa-l vezi pe un secretar de camera parlamentara, care a numarat dublu voturile la o lege, cautand raspunsuri de natura deontologica printre sublime valori etice! Nu vi se pare absurd sa auzi un astfel de intelectual antrenand idei despre reformare morala si competitie interna intr-un partid care promoveaza candidatura unica de sus pana jos?

Acum vreo doi ani eram si eu invitat pe la aceste dezbateri. Il apreciam pe Valeriu Stoica, de altfel singurul ideolog cert de dreapta. Si mai aveam acolo cativa cunoscuti eleganti in exprimare si comportament, simpatizanti ai curentului conservator.  Din pacate, intalnirile lor continua sa fie dominate de grupul elitistilor convertiti la popularism. Scuzati barbarismul, dar nu le intuiesc legatura doctrinara cu dreapta populara. Pacat ca n-au evoluat. Ei puteau oferi si altora un model de reforma si performanta. Asa insa le-au demonstrat celor vizati de schimbare ca principiile sunt bune de enuntat, iar ideile de acoperit faptele.

“Am sa fiu foarte sincer: nu exista astazi in PD-L acel om politic care sa il inlocuiasca pe Traian Basescu. De aceea, PD-L are nevoie de o echipa care sa incerce sa compenseze faptul ca Traian Basescu nu mai este in interiorul partidului” – Adrian Videanu

A mai existat un lider de neinlocuit in istoria noastra recenta: Ion Iliescu. Cat timp a fost o optiune pentru conducerea tarii, partidul sau era linistit. Ulterior, cand s-a retras din functii, s-a vazut diferenta. Vorbele domnului Videanu au, mai curand, o alta conotatie: teama de pierderea puterii. Sa ma explic de ce cred asta: nimeni nu este de neinlocuit in politica, mai cu seama intr-o societate democratica unde sansele si meritele apar la tot pasul.

Ce-ar fi sa-i auzim cum se vaita pe democratii americani dupa Bill Clinton, pe laburistii englezi dupa Tony Blair sau pe crestin-democratii germani dupa Angela Merkel. Asa ceva nu veti vedea, pentru ca acolo liderii se cresc cu grija si se mentin cu respect. Dar odata plecati altii, la fel de buni, ar trebui sa le preia mostenirea. Asadar, vorbele domnului Videanu ne clarifica misterul: nimeni nu vine din urma, iar aranjamentele gen Putin – Medvedev nu sunt posibile.

Te-ai fi asteptat, totusi, ca barbatii politici sa nu planga niciodata dupa o legenda!

M-am gandit ca, totusi, nu trebuie sa fii Mengele pentru a te suspecta cineva (din cauza istoricului tau) de experimente impotriva oamenilor.

Sa luam ca exemplu acest Guvern. Este de presupus, cand vezi incrancenarea acestuia in lupta cu restul societatii, ca ne supune unui experiment. Pretextul ideal este criza. Multi cred ca acesti conducatori sunt iresponsabili. Eu cred ca sunt si ei parte a unui experiment pe care nu-l inteleg pana la capat. Au in fata o optiune istorica, banala prin evidenta sa: curatarea bugetului statului de balastul pomenilor electorale. Scaderea salariilor printr-o operatie de amputare nu va lovi doar in sectorul public. Asta stiu mai putini, dar inca suficient de multi. Cei care se uita de pe margine acum si isi imagineaza ca nu-i va lovi tavalugul vor avea, pana la sfarsitul anului, o putere de cumparare mult diminuata.

Dar ce mai obtine acest Guvern si doar cativa intitiati stiu? O alta harta a bogatiei. Asta nu ne spune nimeni. In anii 90, imediat dupa Revolutie, haosul legislativ si economic a permis aparitia miliardarilor de carton. Atunci s-au facut averile si s-au furat avutiile. O recunosc multi dintre cei care acum ne dau lectii despre succesul in afaceri. Ei, bine, dupa doua decenii, repartitia bunastarii la nivel inalt va fi reordonata. In curand, mega-afacerile autohtone vor sucomba, din cauza conditiilor prea dure si discretionare de supravietuire in piata. Statul monopolizeaza resursele si controleaza contractele publice. Cat timp se ascunde in spatele crizei pentru a justifica masuri exceptionale, nimeni nu mai poate fi sigur de tratament egal si concurenta loiala.

Urmariti cu mare atentie cine se imbogateste din afaceri cu statul si veti intelege de ce PD-L nu are nicio remuscare. Cetatenii simpli sunt doar victime colaterale ale unui experiment (cel adevarat) care va conduce la o alta asezare a polilor bogatiei. Cine nu crede poate astepta inevitabilul.

Transformarea brusca se datoreaza contextului economic si nevoii unui public divers pentru cautarea de explicatii fata de preconizata micsorare a nivelului de trai. Audientele din aceste zile n-au mai fost atinse decat in timpul dezbaterilor prezidentiale, semn ca publicul este relativ omogen in selectarea informatiilor orientate spre critica guvernamentala. Pentru autoritati, interesul publicului fata de aceste subiecte ar trebui sa constitutie un barometru al starii de spirit in randul societatii. Cand dezbaterile televizate, in majoritatea lor critice la adresa Guvernului, depasesc cifrele de audienta ale televiziunilor generaliste, este evident ca publicul si-a gasit forma virtuala de asociere si reprezentare.

Media devine astfel locul comun unde protestele individuale capata contur la nivel de grup si apoi in plan national. Mentinerea unei stari de surescitare, continuarea campaniei de tragere la raspundere a autoritatilor sunt tehnici jurnalistice mult mai eficiente decat mitingurile sindicatelor. Am intrat astfel intr-o noua etapa a razboiului moguli – Traian Basescu. Mobilizarea maselor si agregarea ideilor nu se mai fac prin metodele clasice, ci cu largul concurs al mass-media electronice. Pentru guvernanti, ar fi mai util sa cerceteze datele de audienta tv, decat sa numere participantii la miting ori frecventa injuraturilor de pe pancarte.

Daca in campania electorala candidatul PDL a reusit sa infranga coalitia media ridicata impotriva sa, acum miscarile sociale ofera o alta platforma de disputa, cu o munitie mult mai penetranta: atacul la viata privata a cetateanului.  Recent spuneam ca Traian Basescu este responsabil pentru divizarea societatii si lipsa de inteligenta politica in lansarea unui armistitiu intre fortele politice. In aceste zile, strategii sai pot observa cat de superfluu este conceptul de solidaritate clamat de presedinte. Precum un bumerang, apelul la popor (indemnul de suflet al sefului statului) se poate transforma, cu usurinta, in poporul nu te mai vrea.

Preconizez ca, in contextul economic defavorabil, noua linie de atac impotriva reprezentantilor partidului de guvernamant va determina o infrangere definitiva, in planul credibilitatii, a actorilor politici asociati masurilor de austeritate. Revansa celor care au pierdut razboiul cu Traian Basescu este regasita nesperat de repede de  acestia.  Cat timp se vor tine departe de profitorii din partidele de opozitie, canalele tv “dedicate” miscarilor sociale vor reusi sa-l izoleze, in mod real, pe Traian Basescu de majoritatea romanilor si sa-l desfiinteze mediatic.

„The quality and quantity about of what government chooses to say about what is it doing are hardly inconsequential in a democracy. Intuitively, then, we think there is something very important about the relantionship between government and the press, although, in fact, we know very little about this connection”, Stephen Hess (1984)

De doua ori s-a oprit curentul in timp ce scriam acest articol. Semn divin sau coincidenta pentru ca randurile de mai jos exprima un adevar repetat in multe ocazii. Cum ar fi aici si aici.

Acum nu mai are nimeni niciun dubiu. Suntem in fata evidentei care ne spune ca acest Guvern este, in cel mai bun caz, incapabil sa comunice public. Au aparut, in sfarsit, voci din interior care denumesc acest fiasco, intr-un mod elegant, stangacii. In realitate, este o tragedie nationala cu milioane de victime. Novicii vor spune ca vina o poarta seful planificatorilor in comunicare. Cei ca mine (care stiu din experienta personala si nu numai) nu sunt atat de naivi. Este o criza sistemica, o impotenta organica, specifica acestui Guvern si mai ales politicienilor din PDL. Niciodata acest partid n-a excelat in materia comunicarii publice. Au avut candva niste jurnalisti devotati priceputi la munca rutiniera, dar lipsiti de resurse la partea creativa. Asa se face ca, in Guvernul Romaniei, comunicarea institutionala, necesara pentru limpezirea asteptarilor publicului si informarea sa, este o limba straina.

PDL culege roadele unei politici revansarde si izolationiste. S-a razbunat pe toti cei care aveau stiinta si priceperea actului comunicarii si i-a ignorat in dauna unor functionari de presa sau servitori de ciubucuri media. Cand au avut nevoie de strategii si tehnici de persuasiune, le-au conceput pompieristic, cu vedete tv inchipuite sau cu tehnicieni de la birourile de presa.

Acum a venit nota de plata si, cu toate ca nu simt nicio satisfactie, am descoperit ca pedeapsa divina este singura care se aplica intotdeauna tuturor muritorilor. Inclusiv presedintelui Romaniei, cel care a asmutit o tara intreaga impotriva unor oameni, printre care ma numar si eu. Numai pomenirea unui nume  in preajma caruia te-ai aflat te facea indezirabil si nefrecventabil. Dar roata vietii se invarteste! Toti  cei care au luat parte la acest program de exterminare a identitatilor si s-au coalizat in rele vor primi pe viata o anatema publica.  Ce ironie a sortii! Cel mai popular lider (in urma cu 5 ani) a ajuns acum sa fie comparat cu un dictator.

Asta si-ar dori, poate, singurul psd-ist capabil sa gandeasca ideologic intr-o masa amorfa plina de combinagii, impostori si clevetitori. Am citit partea de mesaj si am descoperit acea proba care imi demonstreaza ca stanga romaneasca a dat faliment mascat:

Clarificarea ideologică a PSD înseamnă acum nu doar invocarea unor principii şi precepte generale, acceptate în doctrină, ci afirmarea unor răspunsuri la teme foarte concrete, asupra cărora plutesc confuzii şi interpretări dintre cele mai diverse, stârnind deruta electoratului, nedumerirea militanţilor şi respingerea sau, uneori, chiar jubilaţia formatorilor de opinie - spune Adrian Nastase.

Desigur ca este greu sa recunosti, in public, deriva. Dar e un lucru util sa admiti ca ai nevoie de un capitan de vas. Nu cel care conduce Cotroceniul, evident! Insa, domnul Nastase pacatuieste in aceeasi greseala, in parte motivat (cat timp nu trebuie sa-si demobilizeze posibilii sustinatori). Ofera solutii din carti si prospecte acolo unde clameaza indepartarea de fals si incertitudine doctrinara. Ganditi-va, la Congres, cum va fi digerat un astfel de document de aceia care citesc o carte pe an sau urmaresc canalele de prostit oamenii cu stiri politice. Domnul Nastase poate fi cu usurinta acuzat de intelectualism si, de aici, nu mai e decat un pas spre aroganta. Asta patesc toti cei care incearca sa puna rigoare in comunicarea ideilor.

Cum spuneam, exista o mare hiba la aceste teze doctrinare. Evita sa raspunda franc la doua chestiuni: cine si ce? Despre oameni, domnul Nastase spune ca sunt buni si ca PSD n-are o problema de resurse umane. Si atunci cine este vinovat pentru pierderea alegerilor? De ce deplange confuzia in care se plaseaza membrii si simpatizantii? Nu cumva liderii sunt vinovati de malpraxis organizational si de impostura ideologica, acoperita prin lozinci si vorbe patetice?

Despre ce, aceasta este, probabil, cea mai dureroasa discutie interna din PSD. Ce mai reprezinta acest partid? O suma de indivizi, cu interese particulare, dar cu o teama comuna de Un adversar. Un grup de oameni crescuti in perioada “burgheza” si care au acumulat averi din “lins hartii” la stat (este o expresie ramasa in amintirea comuna cand un fost prim-ministru punea in discutie rolul celor de la CNSAS). Acestia sunt cei care trebuie sa vanda, inca o data, un produs expirat. Cine ii mai ia in serios? Lumea s-a schimbat demult. Neo-conservatorii si neo-liberalii conduc peste tot. Social-democratii au ratat sansa pastrarii atu-urilor doctrinare fiindca s-au dedulcit la placerile societatii de consum. Dereglementarea pietelor si competitia globala au zdrobit principiile stangii care detinea monopolul solidaritatii si protectiei sociale. In vreme de criza, orice stat devine interventionist, deci si cel de dreapta!

In Romania, stanga nu mai este de actualitate din doua motive: conjunctural, mesajul principal i-a fost confiscat de partidul hibrid (PD-L), respectiv nu s-a reformat ideologic. PSD nu mai este un partid mare, ci o adunatura de interese mercantile care-si cauta simbioza in idealuri plafonate si principii ideologice perimate. Acestea nu mai pot oferi o perspectiva nici macar saracilor, foarte multi, de altfel, la noi! Dar asta nu inseamna ca sunt si prosti, fiindca ei reprezinta, de fapt, clasa de mijloc ignorata. De ce sa votezi cu PSD? Pentru ca sprijina saracia!? Asta trebuie sa priceapa si Adrian Nastase. Clasa de mijloc voteaza cu dreapta fiindca stanga este condusa de oameni bogati si lipsiti de credibilitate. Cand cei care conduc PSD vor avea curajul sa-si expuna bogatia castigata cinstit, cand in echipa de conducere vor fi oameni mobilati intelectual care traiesc onorabil din salariul de la stat, cand mesajele publice vor fi transmise de intelectuali si nu de tonomate politice cu glazura de snob, va aparea si luminita de la capatul Soselei Kiseleff. De cine va depinde daca acel capat este Palatul Victoria sau Arcul de Triumf, acolo unde odihnesc eroii neamului?

Meritul lui Adrian Nastase este acela ca a pregatit un document sociologic de evaluare a situatiei in care se gaseste partidul. Asa ceva nu ma astept sa vad de la Mitrea sau Geoana. Dar cu atat nu se poate reconstrui o lume! Mao, Ceausescu, Brejnev si alti lideri comunisti foloseau tezele de la Congres pentru a schimba directia regimului, pentru a anunta cine intra in dizgratie si pentru a-i orienta pe cadeti spre noul lor comandant suprem. Acele vremuri au apus demult, insa o schimbare adevarata si profunda ar merita si PSD-ul.

Desi a castigat tot ce se putea  in ultimii ani, PD-L face sedinte de brainstorming pentru schimbare. Cutumiar, se considera dificila determinarea unui partid pentru schimbarea radicala, mai cu seama dupa ce a iesit victorios in alegeri. Strategic, este cel mai potrivit moment. Asta, daca i-am considera pe lideri niste manageri politici moderni si educati in spiritul stiintelor politice. Dar ei nu sunt decat niste administratori de putere si resurse, odata ce au obtinut suprematia in institutiile publice. Rolul intelectualilor gen Preda sau Macovei (Severin poate fi un exemplu valabil pentru PSD) este acela de simplu factor declansator si, eventual, de supraveghetor al deciziilor ulterioare. Expertiza lor politica (nu este cazul lui Severin) este rudimentara si net inferioara colegilor veterani. In aceasta privinta, ei nu sunt nicidecum asimilati mintilor luminate (strategi) utile reformarii din interior. Ba chiar unele impulsuri pot fi catalogate drept naivitati ori exagerari surprinzatoare pentru un specialist in stiinte politice. Alegerea unui logo, transformarea cromatica si chiar strategia de resurse umane nu sunt exercitii de branding pentru amatori. Cel mult pot constitui variante de raspuns intr-un focus grup, asa cum recunostea Theodor Stolojan.

Din cate cunosc, niciun partid nu si-a deschis usile pentru alegerea concurentiala a unei companii de profil. Exista si un argument valid in aceasta obtuzitate indelungata: partidele reprezinta vointa unor persoane diverse care s-au asociat in baza unor convingeri personale.  O comparatie grosiera poate fi aceea cu o asociatie de locatari, unde fiecare decizie este luata in unanimitate, dar pusa in practica discretionar de administrator sau de presedintele de bloc. Un alt aspect rizibil al incercarilor fortate de reformare apare cand se discuta despre primenirea cadrelor. Presedintele PD-L poate primi o bila alba pentru ca admite deficitul de cadre. La PSD, astfel de teme sunt detalii de parcurs, eventual exercitii de retorica. Insa, pe langa bila alba, domnul Boc poate primi si una negra, pentru urmatoarea aberatie: “Ii invitam pe cei care mai stau pe tusa, in asteptare, sa intre in politica. Avem nevoie de competente in Romania, in actul de guvernare, in PD-L”. Declaratia are menirea sa-i linisteasca pe cei care contesta sistemul de recrutare si promovare, insa, asa cum spuneam, este o contradictie in termeni sa insinuezi ca vei accepta criterii de eligibilitate bazate pe performanta profesionala si competenta, cat timp un partid este un club de indivizi eterogeni, si nu o companie orientata spre profit. Ceea ce ar fi trebuit sa spuna domnul Boc s-a pierdut printre cuvinte. 

In realitate, defectul major al oricarui partid este acela ca isi fundamenteaza promovarea oamenilor in functii externe pe alte considerente, subiective, amorale si ilegitime: nepotism, cotizatie financiara, fidelitate fata de sef sau abuz de putere. In aceasta dilema convietuiesc toate partidele romanesti. Iar deschiderea usilor pentru alti membri poate fi o invitatie formala, insa fara acoperire, cat timp oamenii decid apartenenta la un partid in scopul exercitarii unei activitati profitabile prin care pot fi eliminate etapele profesionale necesare promovarii. Din acest motiv, partidele sunt condamnate sa esueze in intreprinderea lor de reforma structurala (organica) din cauza legilor interne si a corpului compact al celor care le aplica, contrare normelor generale ale societatii. In teoria haosului, aceastei dileme ii poate fi aplicat efectul zborului de fluture (butterfly effect) care spune ca micile variatii ale conditiilor intiale specifice dinamicii unui sistem pot produce, pe temen lung, modificari majore in comportamentul acestuia.

Ceilalti granzi ai politicii, PD-L si PSD, sunt modele interesante de studiat. Esecul in fata lui Traian Basescu a declansat reprosurile, atacurile si contestarea liderului social democrat. Nici in cazul acestuia promisiunea nu s-a respectat. Sa zicem ca, pragmatic, si-a spus ca nimeni nu este fraier sa cedeze, fara lupta, prima pozitie.

Dar ceva tot s-a intamplat. Fostii s-au ridicat din uitare sau marginalizare si au grait. Intr-un partid democratic si viu, se presupune ca opiniile centrifuge sunt utile. Rezervorul de idei si de actiuni se umple dinspre margine  catre centru, si nu invers. In acest amalgam de pareri, se pot strecura solutiile viabile, daca exista cineva capabil sa le preia si apoi sa le dezvolte. Deocamdata, s-au platit polite care, curios sau nu, l-au evitat pe principalul vinovat. Lupta de gherila s-a dus mai curand prin ricoseu, in zonele periferice. Singurul care premediteaza cu viclenie pasii si manevreaza printre jucatori este Adrian Nastase. Alaturi de Ion Iliescu, el cunoaste cel mai bine tactica de joc din PSD: schimbare prin continuitate in locul continuitatii prin schimbare.

Nu e de mirare ca bisericutele s-au transformat in catedrale, iar conducatorul este precum preferatul conclavului cardinalilor omnipotenti: in functie de moment si context, caracterul si inteligenta alesului fluctueaza de la moderat la sclipitor. Cuvinte ca revolutionar sau indraznet nu fac parte din vocabularul stangii romanesti. Paradoxal, falimentul politicii de cadre din perioada 2005-2009 a avut si un rezultat. E drept, pervers. Cei vechi sunt compromisi, cei noi sunt simple “mladite”, cum spunea ultimul recrutor de talent al partidului. Reforma in PSD va dura pana la Congres si se va sfarsi printr-o minunata si ineficienta platforma program care-i va satisface pe toti “premiantii” din alegeri. Pragmatismul a invins!

Urmatorul partid care se conformeaza logicii lineare este PD-L. Oarece activitate vocala s-a manifestat si aici, desi, in multe privinte, partidul este un monolit ingrozitor, compus din duri, elitisti si arivisti. Primii savureaza succesul in functii si sunt deranjati de zgomotele de fond din interior. Elitistii sunt cei care scriu si se exprima pe bloguri, pe site-uri si in dezbateri tv.

Atacul lor, lansat de curand, este just in privinta democratizarii deciziei si a promovarii interne. Pare insa o incercare naiva si pretentioasa intelectual. Cum disciplina este un cuvant relativ pentru ei, agitatia creata nu le-a facut decat rau. Partidul are mecanisme brutale de coercitie, unele la vedere, cele mai multe in culise. Asa ca glasul lor n-a cantat decat o saptamana. Cand ai putere si n-ai competitori, poti fi si generos, nu-i asa?, isi spun, in particular, membrii grupului celor cinci. S-a mimat preocuparea, s-a organizat un dialog formal de idei iar, la final, s-a creat o comisie de “recrutori” in scopul largirii bazei de selectie si deschiderii robinetului cu functii pentru cei cu scoala si aptitudini. Despre doctrina si atragerea competentelor intr-un partid in suferinta la aceste capitole, se va vorbi in surdina. Abia prin toamna (cand se va mai discuta despre alegeri interne), ne putem astepta la un nou dezghet. Inca o data, pragmatismul a invins!

O concluzie poate fi trasa: fortele centrifuge din partide  si-au facut datoria! Au creat emulatie, s-au revoltat controlat, au infierbantat mintile neofitilor si s-au anihilat cu fortele centripete care doreau pastrarea partidului intre limitele anterioare. Nucleul dur ramane stabil si omogen. Asa s-ar traduce in limbaj politic pragmatismul romanesc. In fizica, insa, raportul dintre fortele centrifuge si cele centripete este cu totul altul. Exista, totusi, o asemanare cu situatia reala: Forţa  centrifugă este o forţă fictivă, nu există decât pentru observatorul aflat în interiorul sistemului legat de corp. Ea este determinată de inerţia corpului şi nu se datorează unei interacţiuni mecanice, de aceea se mai numeşte si forţa  centrifugă de inerţie.

“Tinerii” din PD-L (cei cu varsta biologica peste 40) au luat-o inaintea celor din PSD. Inca o data ma surprinde sa vad exprimari clare si de substanta intr-un partid cazon si, in aceeasi masura, nu ma mira cand, in democraticul PSD, singurele voci critice sunt ale proscrisilor. Cine vrea sa inteleaga diferenta trebuie sa observe ca, la unii, agentii schimbarii sunt din generatia noua, dar solida structural, pe cand la ceilalti sunt din garda veche (nu neaparat invechita) si cu imaginea sifonata.

Viziunea proaspata a “intelectualilor” PD-L este corecta si obligatorie in noul context politic. Mai demult am spus aici ca acest partid are o disciplina de fier provenita din anii grei de opozitie. Dar acele vremuri au trecut, acum este mai puternic decat oponentul sau, motiv pentru care legea martiala trebuie ridicata. Acelor lideri vechi care continua sa-i plesneasca peste bot pe cei care spun adevarul sau cer innoirea le prevad un sfarsit politic dureros.  La fel se va intampla si cu PSD-ul, dupa cum m-am exprimat aici. Acolo, degringolada este si mai mare, iar nemultumitii sunt miscati din loc nu numai de ideologie, ci si de dorinta de razbunare. Raman la parerea ca metoda soft, specifica liderilor comunisti reformatori, nu va da rezultate. Este nevoie de spalarea pacatelor, de recunoasterea greselilor si de lansarea unui alt proiect politic. Toate acestea nu se fac in budoar si nici la masa de poker, intre cativa initiati. In ambele partide se produc tulburari. Din cauze diferite, dar cu motivatii asemanatoare. Incerc sa fac o predictie pentru fiecare dintre ele:

1. Daca Traian Basescu nu este sustinatorul lupilor tineri pentru a-i transforma in liderii miscarii de reformare, partidul va deveni un mastodont periculos si mai urat decat fostul FSN. Doar convulsiile sociale pot deturna de la infaptuire acest scenariu apocaliptic.

2. PSD se indreapta spre o solutie soft, un lider de pluton si fara autoritate. O astfel de varianta va tine partidul sapte ani in opozitie si, cel mai periculos pentru ei, este probabila o dezertare in masa. Varianta salvatoare ar fi: un lider puternic, o schimbare de concept, de proiect si de echipa.

Paradoxul face ca, in ambele variante, oricare ar fi iesit invingator in alegeri, in ambele partide era nevoie de reforma. Din stiintele politice stim ca schimbarea leadership-ului este un proces lung, supus unor proceduri de tergiversare. Sa nu ne facem iluzii, atitudinea politicienilor este precum mentalitatea unui popor; ai nevoie de generatii pentru resetarea prejudecatilor. Sa devii responsabil (accountable) pentru succesele si esecurile tale este, inca, un concept firav in aceasta parte de lume.

Sa ma explic. Un guvern a pierdut sustinerea Parlamentului si ramane interimar pana cand altul ii ia locul. Cu o luna inainte de alegeri! De ce este un moment istoric? Nu pentru ca s-a intamplat pentru prima oara in 20 de ani… Asta este gargara pentru fraieri. Ci pentru ca am vazut pe viu cat de departe se poate ajunge in lupta pentru putere. Daca va imaginati vreo clipa ca discursurile batoase ori lacrimogene ale liderilor care se plimba pe la televizor sunt sincere, inseamna ca mai credeti in Mos Craciun. E dreptul vostru, asa cum al nostru este sa stim adevarul. PSD a vrut ca puterea executiva inainte de alegeri sa fie a nimanui. Sau mai bine zis a oricui, numai a unui partid, nu. Asta stia si PD-L inainte sa-i indeparteze din Guvern pe social – democrati. Premiera la care am asistat tine de vointa si teama celor care au prins o pozitie de forta in ierarhia statului. Absurdul este acesta: o motiune de cenzura (impotriva unui Guvern feliat pe jumatate) acuza greselile facute de un altul in care erau tocmai cei care-l dau jos. Nu-i asa ca este distractiv ce se intampla in tara asta? Puteti sa-i credeti pe unii ca si-au facut lobotomie si au renuntat la jumatatea dreapta a creierului?

Si acum sa vedem cine jubileaza.

PNL, ca initiator. Sunt cei care au rezistat doi ani cu 20 la suta in Parlament . Au scapat de vreo doua motiuni pentru ca, hellas!, exista un partener din umbra. Acelasi care azi a preferat sa se razboiasca in public cu Traian Basescu.

Mircea Geoana jubileaza. A demonstrat ca i-a legat strans in lanturi pe parlamentari si ca poate merge la lupta dreapta pentru functia suprema.

PSD jubileaza. Le-a oferit celor care si-au pierdut posturile intr-o noapte o dulce si inutila razbunare. A mai castigat si o oarecare liniste in interior , dar nu se stie pentru cat timp.

UDMR jubileaza. Are putere de negociere in urmatorul executiv si asteapta licitatia din decembrie.

PD-L jubileaza. A murit eroic, a indepartat asumarea (de unul singur) a esecului guvernarii si le-a intins, elegant, o capcana adversarilor. Acestia vor trebui sa explice in campanie la ce a folosit distractia la care asistam.

Va ganditi ca Traian Basescu are de pierdut? Nici macar el. Va mai prinde o ocazie sa fie mediatorul politicienilor fara minte. Va accepta chiar si varianta imbecila a unui guvern de specialisti. Pentru ca, nu-i asa, la ce se pricep oamenii acestia? La jocuri de culise si la drenat banii statului? Nicidecum. Cine a fost intr-un minister stie bine ca acesti sacrificati au nevoie de o luna ca sa afle drumul pana la etajele superioare din cladire.

Asadar, ipocrizia celor care sustin un guvern de independenti, tehnocrati sau neprihaniti se traduce astfel: sa punem niste fraieri care habar n-au ce e de facut. Taberele sunt preocupate, precum sovieticii si americanii in anii Razboiului rece, de altceva. Le este atat de frica de adversar incat prefera izolarea si inarmarea pana in dinti.