Vreo doi ani Romania a stat “ascunsa” la cutie, plictisita de ravagiile crizei. Cei care acumulasera banuti si s-au “invartit” printre bulelele speculative si-au vazut mai departe de “combinatiile” lor. Bugetarii si pensionarii – plesniti peste portofel – aveau oarece experienta in materie de supravietuire, din vremurile comuniste. Au mai strans din cureaua care li se largise din 2003 incoace. Privatii s-au adaptat rapid la criza si s-au pus pe muncit, motiv pentru care n-au mai avut timp sa stea tamp in fata televizorului. Studentii, cunoscuti pentru libertatea de gandire si spiritul aventurier, erau ocupati sa-si completeze cv-urile pentru un job afara. Doar jurnalistii si politicienii au mai ramas in acesti ani  sa vorbeasca despre criza. Si fiindca doar ei aveau spatiul liber de antena au impartit muncitoreste (uneori si frateste) painea in doua. Unii la stanga “Tatalui”, altii la dreapta lui.

Asa ne-am trezit in ianuarie 2012. Convinsi ca milioanele de “adormiti” isi vad de Sfantul Ion si isi taraie picioarele pe strazile patriei neinzapezite. Singurii care aveau o perceptie reala a mamaligii sub capac erau sefii din serviciile speciale si, bineinteles, comandantul suprem. Tabloul suprarealist al rabufnirii populare, asemanator pe alocuri cu revoltele cetatenesti, nu este decat o copie digitala a imaginii proiectate de media.  Intre ceea ce credem noi ca vedem si ceea ce altii vor sa ne arate este un drum lung, pe care l-am putea strabate o viata intreaga in lipsa unui ghid profesioinst.

Acestea fiind zise, este la bunul simt ca in orice agitatie publica oamenii nemultumiti se vor activa. Este mai putin important ce motive au, si de aceea este ridicol sa-i auzi pe cei din stanga si din dreapta cum dezbat la infinit “ce vor aia care tipa acolo?”.  Dintre toate gogomaniile acestor zile mi-a atras atentia amatorismul celor care vorbesc despre nemultumirea oamenilor din strada. Intr-o tara normala, cu o presa relativ independenta si preocupata de respectarea deontologiei, s-ar fi discutat mai mult asupra denumirii corecte a acestor proteste. Americanii au fost obligati prin norme deontologice sa-si calibreze relatarile din Egipt. Sutele de mii de protestari din piata Tahrir au evoluat firesc si la unison, in orice corespondenta, a oricarui jurnalist, in functie de intensitatea violentelor. De la indignati, la revolutionari si, in final, rebeli. Noi inca mai dezbatem de ce sunt oamenii in strada si asistam live, ingroziti, la un cap in gura sau niste tipete isterice.

Aici intervine si forta autoritatii. Mai precis lipsa acesteia. Mitul invincibilitatii statului, al conducatorilor sai, s-a clatinat binisor. Nu ca ar fi ceva solid in spate, dar in aceasta perioada gri si necajita a Romaniei institutiile de forta si cele cu autoritate simbolica s-au tot intarit si, prin urmare, te asteptai sa vezi oarece dovezi de barbatie din partea lor.

Asa ajungi sa te intrebi daca rabufnirea este reala, neglijata, simulata, ajutata, aranjata, provocata, controlata. Luati-le in portii egale, mixati-le corespunzator si veti gasi un compus apropiat de forma sa reala. Poate ca Romania avea nevoie de o supapa deschisa, in an electoral, inaintea unor decizii politice si economice care vor aduce amaraciune suplimentara asupra cetatenilor sai. Sa ne gandim ca incalzirea mintilor peste punctul de fierbere poate duce la datul in clocot. Nu-ti trebuie o teza de doctorat ca sa stabilesti cu aproximatie rezonabila cand nu mai suporta oamenii masurile de austeritate. Desigur ca nu este atat de simplu ca la fierberea unui ou, doar principiul fizic conteaza. Putem sti ce dorim sa obtinem de la acel ou – sa fie mai moale sau mai tare- , in functie de timpul alocat fierberii lui.

In ultimul secol s-au strans destule date empirice si studii de caz pentru a analiza comportamentul public al maselor. Sa nu uitam ce spuneam despre stanga si dreapta “Tatalui”. Presa este infiltrata si manipulata. Ba mai mult, este suficient sa-i dai ce vrea sa auda si isi va face singura treaba, fara sa i-o ceri. Politicienii sunt si ei prinsi in capcana. Majoritatea lor nu stie ce se intampla si ajunge sa spuna prostii sub imperiul fricii sau al nervilor. Altii au ceva intuitie sau, poate, informatii, si aleg solutiile de evitare a capcanei in care sunt “invitati” sa cada. Asa se explica reactiile moi si de delimitare ale liderilor opozitiei. Sau moleseala si indiferenta unor persoane din sfera puterii, altadata vocale si unite. De ce nu-i vedem pe revolutionarii de profesie, pe tipii cu 20 de ani de aranjamente politice in spate, printre cei care se exprima public?

Toate acestea sunt semne mici, dar suficiente, ca sa pricepem ca se mai lucreaza, inca, la completarea pieselor din puzzle. Dupa parerea mea, imaginea la care vom ajunge nu va fi aceea pe care o transmit nici jurnalistii, nici nemultumitii din strada. Fara organizare sau asumare politica, asemenea actiuni sunt utile doar pentru decongestionarea unor vene infierbantate. Pe care toti le avem. Si organizatorii din umbra si milioanele de indignati. Dar in timp ce noi riscam sa facem puseuri de tensiune sau un infarct miocardic, ceilalti isi curata sangele si incep un nou ciclu de putere…

Am urmarit cu interes profesional prestatia politicienilor nostri inainte de alegeri si dupa schimbarea garniturilor de conducere. Atat la cei care cer votul alegatorilor cat si printre si aceia care incearca sa preia puterea de la adversarii lor. In afara de petarde mediatice si jocuri de culise n-am remarcat nicio constructie profesionista ori valoroasa, la nivel de discurs.

Este tot mai evident ca n-avem datele specifice unei elite veritabile. Probabil ca nici societatea in ansamblul ei nu este pregatita pentru a selecta valoarea si a elimina zgura imposturii. De aceea, ma uit cu regret cum pot altii sa puna pret pe lucruri simple dar obligatorii oricarui lider politic.

Sa luam ca exemplu o tara indepartata, cu o democratie tanara: Coreea de Sud. Acolo, fata unui fost conducator autoritar este mai populara decat adversarii sai care au invins-o in precedentele alegeri. Asadar, o femeie, cu un trecut legat de dictatura, invinsa intr-un scrutin national, devine speranta multor compatrioti pentru urmatoarele alegeri.   De ce? Iata raspunsul unui politolog:

Alegatorii sud-coreeni sunt fascinati de stilul ei inovator si convingator, sincer si lipsit de ambiguitate. Asemenea stil nu poate decat sa straluceasca, intr-un moment cand alegatorul, satul de ipocrizie si vorbe goale, asteapta sa simta de undeva macar briza unui nou concept moral. Are un talent impresionant de a simplifica problemele, facandu-le accesibile si usor de inteles. Manuieste cu desavarsire arta de a da faptelor acele conotatii politice, care alegatorilor le sunt pe plac si pe care degeaba le-au asteptat de la altii. Este adulata ca purtatoarea unui suflu de modernizare si liniste, intr-o zona dominata de amenintari militare.

Hmmmm. Morala, simplificare, sinceritate, modernizare, liniste. Nu vi se pare ca astfel de atribute sunt clamate si de politicienii romani? Nu vor ei sa dispara ipocrizia si hotia? Dar nu-i crede nimeni. Sau, ma rog, prea putini sunt aceia. Exemplul sud-coreean ne lamureste ca poti fi copilul unui dictator, poti pierde alegerile si chiar sa fii femeie intr-o tara dominata de barbati si, totusi, sa castigi simpatia majoritara din partea publicului. Aici nu este mana providentei. Doar caracterul si inteligenta pot face asemenea minuni. Nu este cazul Romaniei, o tara minunata si atat.

In primii ani de dupa “marea schimbare”, Romania era o tara ultrareligioasa. Mai mult la nivelul perceptiei publice decat al practicii teologice. Toate evenimentele populare, de la inscaunarea unui sef de stat la cumpararea unei masini, se petreceau musai cu un reprezentant al Bisericii, pe post de garant al iubirii lui Dumnezeu fata de credinciosi. Cat era simulacru si cat sinceritate, nu putem sti.

Cand preotii si-au pierdut autoritatea de notar spiritual, marile momente din viata poporului si-au urmat cursul fara includerea in agenda a soborului divin. Se prea poate ca politicienii sa realizeze ca nu mai obtin credite electorale prin astfel de subterfugii de imagine si au cam renuntat la spectacole publice cu slujitori ai Domnului. Un efect negativ al acestei asocieri se vede in diminuarea increderii, altadata uriasa, pe care o aveau preotii in societate.

De cativa ani, avem alte categorii profesionale in care romanii au incredere. Pompierii, militarii, profesorii si postasii  sunt preferatii natiei. Preotii si politicienii sunt la coada clasamentului, o situatie care ne arata cumva ca ulciorul nu merge de multe ori la apa. Asa ca, taierea de panglici nu se mai vinde bine doar cu cruci si candele. Acum nu mai este de bonton sa asculti psalmuri si sa te crucesti la ordin.

In atari conditii, cine ii mai pozitiveaza imaginea politicianului roman la evenimentele festive? Daca ar fi sa luam in serios sondajele, atunci le sugerez sa inventeze in discursul lor referiri laudative la curajul pompierilor, sa-i invite imbracati in uniforma la cate o petrecere mai simandicoasa. Ar putea sa se inconjoare de cativa militari inalti si bine facuti care au luptat in Afganistan. Sau pot apela la serviciile unor postasi care sa le transmita mesajul electoral.

Iata cateva idei utile pentru viitoarele alegeri. Astfel, politicienii pot spera sa mai recupereze din imaginea catastrofala pe care o au in randul romanilor. Macar la impresia artistica sa puncteze si ei!

Romania pare a fi un stat secularizat, desi nu este. O ambiguitate de statut (in care se complace Biserica Ortodoxa) ne imparte in credinciosi ferventi si atei bisericosi. Dupa cum stim, majoritatea populatiei isi declara credinta in ortodoxie, insa nimeni nu poate spune care este procentul real al enoriasilor. Lipsita de prerogative legale ca in alte tari, confesiunea majoritara manevreaza abil, in subteran, o relatie trainica cu statul. In numele tuturor religiilor recunoscute, Biserica ortodoxa si-a faurit un statut cvasi – oficial de  institutie nationala.

Atat  politicienii, majoritari ortodocsi din nastere, cat si slujitorii BOR convietuiesc din interes intr-un menaj complicat. Primii se poarta precum fariseii din invataturile biblice. Nu-i auzi vorbind de morala crestina niciodata, nu apeleaza la Dumnezeu decat cand se inchina sau depun juraminte fara valoare, nu duc o viata cumpatata, asa cum face un crestin adevarat. In schimb, isi “cumpara” indulgente (chiar daca nu sunt catolici) si clementa Celui de Sus prin “cotizatii” la cutia milei deschisa larg de conducatorii BOR. Ultimii se bizuie pe armata de credinciosi (potentiali, nu reali) si pe legatura exclusiva cu Divinitatea pentru obtinerea de favoruri lumesti din partea celor dintai.

Nici unii, nici altii nu se invrednicesc sa fie sinceri pana la capat. In loc sa-si aduca aminte de Biserica la sarbatori si in preajma alegerilor, politicienii ar face bine sa mearga in lacasul Domnului mai des si fara publicitate. Credinta este o reflectie intima, nicidecum un spectacol cu public. La randul lor, preotii n-ar trebui sa-i imbie pe enoriasi cu indemnuri favorabile unei tabere politice, in schimbul fondurilor publice oferite de catre guvernanti.

Din cauzei acestei legaturi incerte intre stat si biserica, unii politicieni ai puterii  s-au gandit sa oficializeze relatia. Au facut-o, insa, inspre propriul interes politic. Nu e de mirare ca alte confesiuni au protestat, cat timp beneficiile sunt sesizabile numai pentru ortodocsi. Pe nesimitite, partidul de guvernamant isi intareste prietenia cu BOR. O lege favorabila, fonduri generoase din bugetul statului pentru constructia de biserici, acatiste publice de sustinere a capilor Bisericii.

Eu cred ca si bisericile trebuie sprijinite in Romania. Fara credinta in Dumnezeu, nici dumneavoastra si nimeni din tara asta nu poate face nimic” – Emil Boc.

L-ati mai auzit vreodata pe acest conducator politic vorbind despre credinta si biserica. Nici nu este clar la ce se refera, dar din modul cum a directionat fondurile bugetare intelegem preferinta pentru religia ortodoxa.

Cum spuneam la inceput, ca Emil Boc sunt foarte multi politicieni. Si precedentele cabinete de ministri erau pline cu atei sau credinciosi de ocazie si, cu toate acestea, sponsorizau cu larghete ridicarea de biserici ortodoxe. Culmea este ca in perioada CDR cand guvernul era condus de crestini-democrati generozitatea era mult diminuata. Semn ca “religia” castiga aderenti acolo unde interesul electoral este mai puternic decat orice credinta in Dumnezeu.

In articolul precedent aratam ca orice paradox, confuzie sau act fara rationalitate are o explicatie simpla si evidenta daca renunti la logica formala sau la morala.  Actiunile apar in urma deciziilor unor oameni, nu sunt simple fenomene ale naturii! Nu exista coincidente, ci conjuncturi, in care unii initiati, ajunsi in varful ierarhiei, opteaza pentru solutii si metode contrare asteptarilor si dorintelor publicului. Suntem martori fara voie ai unui cataclism care are un impact mai mare decat atacurile teroriste, razboaiele sau cutremurele devastatoare. Sa aduci in stare de faliment natiuni intregi, ei bine, asta e deja o “capodopera”! Sunt cinic, fiindca asta merita politicienii si bancherii care au pus la cale un astfel de plan. Candva am sa scriu despre incredere si morala la nivel inalt. Pana atunci insa, iata  care sunt, in opinia publicatiei The Guardian, cei responsabili de actuala criza financiara globala: (more…)