Vreo doi ani Romania a stat “ascunsa” la cutie, plictisita de ravagiile crizei. Cei care acumulasera banuti si s-au “invartit” printre bulelele speculative si-au vazut mai departe de “combinatiile” lor. Bugetarii si pensionarii – plesniti peste portofel – aveau oarece experienta in materie de supravietuire, din vremurile comuniste. Au mai strans din cureaua care li se largise din 2003 incoace. Privatii s-au adaptat rapid la criza si s-au pus pe muncit, motiv pentru care n-au mai avut timp sa stea tamp in fata televizorului. Studentii, cunoscuti pentru libertatea de gandire si spiritul aventurier, erau ocupati sa-si completeze cv-urile pentru un job afara. Doar jurnalistii si politicienii au mai ramas in acesti ani  sa vorbeasca despre criza. Si fiindca doar ei aveau spatiul liber de antena au impartit muncitoreste (uneori si frateste) painea in doua. Unii la stanga “Tatalui”, altii la dreapta lui.

Asa ne-am trezit in ianuarie 2012. Convinsi ca milioanele de “adormiti” isi vad de Sfantul Ion si isi taraie picioarele pe strazile patriei neinzapezite. Singurii care aveau o perceptie reala a mamaligii sub capac erau sefii din serviciile speciale si, bineinteles, comandantul suprem. Tabloul suprarealist al rabufnirii populare, asemanator pe alocuri cu revoltele cetatenesti, nu este decat o copie digitala a imaginii proiectate de media.  Intre ceea ce credem noi ca vedem si ceea ce altii vor sa ne arate este un drum lung, pe care l-am putea strabate o viata intreaga in lipsa unui ghid profesioinst.

Acestea fiind zise, este la bunul simt ca in orice agitatie publica oamenii nemultumiti se vor activa. Este mai putin important ce motive au, si de aceea este ridicol sa-i auzi pe cei din stanga si din dreapta cum dezbat la infinit “ce vor aia care tipa acolo?”.  Dintre toate gogomaniile acestor zile mi-a atras atentia amatorismul celor care vorbesc despre nemultumirea oamenilor din strada. Intr-o tara normala, cu o presa relativ independenta si preocupata de respectarea deontologiei, s-ar fi discutat mai mult asupra denumirii corecte a acestor proteste. Americanii au fost obligati prin norme deontologice sa-si calibreze relatarile din Egipt. Sutele de mii de protestari din piata Tahrir au evoluat firesc si la unison, in orice corespondenta, a oricarui jurnalist, in functie de intensitatea violentelor. De la indignati, la revolutionari si, in final, rebeli. Noi inca mai dezbatem de ce sunt oamenii in strada si asistam live, ingroziti, la un cap in gura sau niste tipete isterice.

Aici intervine si forta autoritatii. Mai precis lipsa acesteia. Mitul invincibilitatii statului, al conducatorilor sai, s-a clatinat binisor. Nu ca ar fi ceva solid in spate, dar in aceasta perioada gri si necajita a Romaniei institutiile de forta si cele cu autoritate simbolica s-au tot intarit si, prin urmare, te asteptai sa vezi oarece dovezi de barbatie din partea lor.

Asa ajungi sa te intrebi daca rabufnirea este reala, neglijata, simulata, ajutata, aranjata, provocata, controlata. Luati-le in portii egale, mixati-le corespunzator si veti gasi un compus apropiat de forma sa reala. Poate ca Romania avea nevoie de o supapa deschisa, in an electoral, inaintea unor decizii politice si economice care vor aduce amaraciune suplimentara asupra cetatenilor sai. Sa ne gandim ca incalzirea mintilor peste punctul de fierbere poate duce la datul in clocot. Nu-ti trebuie o teza de doctorat ca sa stabilesti cu aproximatie rezonabila cand nu mai suporta oamenii masurile de austeritate. Desigur ca nu este atat de simplu ca la fierberea unui ou, doar principiul fizic conteaza. Putem sti ce dorim sa obtinem de la acel ou – sa fie mai moale sau mai tare- , in functie de timpul alocat fierberii lui.

In ultimul secol s-au strans destule date empirice si studii de caz pentru a analiza comportamentul public al maselor. Sa nu uitam ce spuneam despre stanga si dreapta “Tatalui”. Presa este infiltrata si manipulata. Ba mai mult, este suficient sa-i dai ce vrea sa auda si isi va face singura treaba, fara sa i-o ceri. Politicienii sunt si ei prinsi in capcana. Majoritatea lor nu stie ce se intampla si ajunge sa spuna prostii sub imperiul fricii sau al nervilor. Altii au ceva intuitie sau, poate, informatii, si aleg solutiile de evitare a capcanei in care sunt “invitati” sa cada. Asa se explica reactiile moi si de delimitare ale liderilor opozitiei. Sau moleseala si indiferenta unor persoane din sfera puterii, altadata vocale si unite. De ce nu-i vedem pe revolutionarii de profesie, pe tipii cu 20 de ani de aranjamente politice in spate, printre cei care se exprima public?

Toate acestea sunt semne mici, dar suficiente, ca sa pricepem ca se mai lucreaza, inca, la completarea pieselor din puzzle. Dupa parerea mea, imaginea la care vom ajunge nu va fi aceea pe care o transmit nici jurnalistii, nici nemultumitii din strada. Fara organizare sau asumare politica, asemenea actiuni sunt utile doar pentru decongestionarea unor vene infierbantate. Pe care toti le avem. Si organizatorii din umbra si milioanele de indignati. Dar in timp ce noi riscam sa facem puseuri de tensiune sau un infarct miocardic, ceilalti isi curata sangele si incep un nou ciclu de putere…

Nimeni, în nici un domeniu, nu muncește dacă munca sa nu are un sens.  Cînd tu, ca redacție, devii mic, se naște o disproporție care te face să pierzi constant lupte de informare și de insistență cu cei despre care scrii, fie că e vorba de politicieni, administrație locală sau companiile care au ajuns să domine viața publică. Dacă tăierea de costuri duce la amputarea meseriei, atunci nu mai merită să faci asta.

Puteti citi aici ce a vrut sa spuna Catalin Tolontan. Dar, pe mine, gandurile lui Catalin m-au ajutat sa-mi pastrez mintea limpede si sa rezist agresiunii constante care ma face sa cred ca sunt un om sanatos intr-un azil de nebuni. Subscriu ideii ca nu mai merita sa fii jurnalist daca ai de-a face cu macelari, sonati si politruci la butoane. Asta nu mai este presa, ci prestatie de presa.  Voi accepta cu placere sa fiu citat ca martor la viitorul proces al groparilor presei libere. Asta daca nu cumva voi ajunge in boxa acuzatilor si condamnat in lipsa pentru deviationism, nesupunere civica sau alte “infractiuni” inventate de calaii din media.

“Marile spirite se gasesc” este o expresie care mi se confirma in multe cazuri. L-am cunoscut pe Padre (Florian Bichir) cand incercam sa ponderez in dezbaterile de la Ora de stiri excesele teocratice ale Bisericii ortodoxe. Eram cu sufletul indoit. Sunt un sustinator al moralei crestine dar, in acelasi timp, sunt nevoit sa-i supun judecatii publice pe aceia chemati s-o apere, insa n-o fac. Padre era salvarea mea cand puneam in discutie astfel de dileme.

El este un “doctor” al vorbelor de duh care a avut curajul sa infrunte impostura unor nevolnici din presa. Ii sunt profund indatorat ca mi-a pastrat vie speranta in onoare si cinste printre atatia indivizi corupti. El si alti colegi din presa merita un respect sincer pentru ca nu-si incalca principiile profesionale chiar si atunci cand au de aparat prestigiul profesional al altui jurnalist. Acestea fiind zise, am toate motivele sa-l citesc, in noua sa carte despre care aveti mai jos toate explicatiile.  

Vineri, 27 mai, ora 18.00, in cadrul Targului international de carte Bookfest, gazduit de Rome xpo are loc lansarea cartii Vânătorul de minuni de Florian Bichir, Editura Eikon. Lansarea va avea loc la standul editurii Eikon, pavilionul C2, zona B, standul B05.

“Specia cultivată aici, cu un profesionalism ireproşabil, este reportajul, ceea ce presupune nu doar documentarea riguroasă la faţa locului asupra temei investigate, ci şi un simţ special al observaţiei şi perspicacitatea de a da senzaţionalului sens şi semnificaţie în orizontul axiologic. Locuri, personaje, evenimente: toate aceste element trebuie mixate cu pricepere într-o imagine coerentă şi cu un anume dinamism epic. Florian Bichir are asemenea calităţi, iar cartea sa se citeşte pe nerăsuflate. Scrie bine, într-un limbaj expresiv, eficient şi alert. Deşi simpatetic fără rezerve cu fenomenul religios, evită cu eleganţă „clişeele” idiolectului ortodox. Nu propovăduieşte, ci descrie sugestiv câteva semne ale unei lumi îmbibate încă de sacralitate” – Petru Poantă

“Lumea o ducea ingrozitor de greu. Pentru a se hrani, o jumatate de tara o fura pe cealalta.”

Mi-a atras atentia acest citat din cartea care i-a grabit moartea jurnalistei ruse Anna Politkovskaia. Imperiul lui Putin, creat ca o replica pe stil nou a societatii sovietice controlata de comunisti si de serviciile de securitate, este tema centrala a povestirilor incluse in volum. Rusia de azi este a oligarhilor si a imbogatitilor din coruptie, in cardasie cu statul.  

“Ai furat din “Troaca” FSB-ului si a altor agentii de securitate. Va trebui sa duci banii inapoi! Ce preferi, droguri sau un cartus, in buzunare?”

Acestea sunt amenintarile unor membri ai fortelor de aplicare a legii impotriva propriilor cetateni. Daca ne comparam cu ei, suntem departe de acest tip de relatie intre stat si populatie. Nu suntem amenintati sau pedepsiti in public. Indirect, insa, simti senzatia de supraveghere si mana lunga a fortei conducatoare. Regulile jocului sunt diferite si fiindca apartinem altui spatiu. Metodele KGB se perpetueaza in Rusia indiferent de vremuri si nu avem motive sa ne amagim. O confirma un fost sef al contraspionajului american atunci cand avertizeaza ca rusii si-au construit o retea vasta de spioni, mai extinsa decat in perioada Razboiului Rece. Capabilitatile humint apartin conceptului clasic de securitate externa al Moscovei. Poti intelege ca rusii n-au renuntat la dorinta de dominatie a lumii prin astfel de actiuni si din ceea ce li se intampla zilnic supusilor Tarului Putin.      

“Neintampinand rezistenta a devenit si mai indraznet. E o mare greseala sa credem ca nu observa nimic, ca nu reactioneaza niciodata si ca nu urmareste puterea, asa cum am fost indemnati s-o facem. Este foarte atent si tine cont de ceea ce observa. Urmareste indeaproape aceasta natiune pe care o controleaza. In aceasta privinta se comporta exact ca un membru al politiei secrete. Stilul este intru totul identic cu cel al unui agent KGB-ist. KGB-ul ii respecta numai pe cei puternici. Pe cei slabi ii devoreaza.”

Este concluzia aceleiasi Anna Politkovskaia, ucisa acum cativa ani de un criminal, ramas (pana acum) necunoscut. Imi revin in minte ultimele ei cuvinte. Si ma gandesc la Romania. Mi-am spus ca presa este periculoasa si perverteste adevarul. Dar cand pun in balanta optiunea ca media sa taca si sa se puna in slujba puterii, am o strangere de inima. As prefera un comportament exagerat, partinic si manipulatoriu in locul unui cor de aprobari si laude ipocrite.   

Frizerul meu, un baiat tanar si departe de complexitatea vietii in care traiesc, ma abordeaza cu un subiect neobisnuit. Cu o zi in urma il remarca, distrat, pe Dan Diaconescu, la OTV, cum vorbea singur ore in sir. Ramasese frapat de insolitul situatiei. Un om care obisnuia sa-si umple studioul cu oameni a ramas singur. Monologul era un manifest kilometric despre pericolul inchiderii propriei televiziuni. Frizerul remarca tonul apocaliptic si insiruirea de cuvinte catastrofice. “Jos labele de pe televiziunea poporului!” era titlul care i-a atras atentia. O alta stire care nu a fost oficial confirmata: jurnalistul Liviu Mihaiu, un vesnic acuzator prin presa, se pregateste sa devina Guvernator al Deltei Dunarii. O functie, deci, politica, dar evident ca nimeni nu va spune asta! Cel mult, domnul Mihaiu va recunoaste ca a acceptat o astfel de sarcina “ingrata” pentru starpirea faradelegilor si salvarea unui patrimoniu incaput pe maini ucigase.

Ambele cazuri mi-au reconfirmat valoarea tabuului in societate. O sa dau un exemplu clasic, ramas in istorie si care a infierbantat zeci de ani societatile democratice si, in aceeasi masura, pe cele totalitare. Nazism vs. comunism. In societatile libere, din timpul Razboiului Rece, demascarea ororilor comunismului devenea o intreprindere riscanta fiindca automat erai acuzat ca ignori consecintele nefaste ale nazismului. Ba mai mult, il valorizezi prin repudierea ideologiei totalitare de stanga, aflata la putere in multe state ale globului. Jean-Francois Revel, fost redactor sef la revista L’Express (autor al cartii Tentatia totalitara), acuzat in egala masura de ambele tabere pentru simpatii nepotrivite, spunea:

Teoretic, paznicii tabuului supravegheaza echitatea repartizarii judecatilor pe care le putem face asupra celor doua totalitarisme. Practic, aceasta aparenta impartialitate presupune fabricarea prealabila a unui totalitarism de dreapta, care in contextul celei de-a doua jumatati a secolului al XX-lea, este o pura creatie spirituala. De asa-zisa egalitate de tratament, ce se pretinde reciproc, nu profita decat comunismul. Prin acest subterfugiu, el este absolvit sau, in cazul cel mai rau, condamnat cu maximum de grija. In practica, asadar, ca si in teorie, egalitatea celor doua totalitarisme este un mit astfel aranjat incat se-ntoarce automat in avantajul comunismului.

Exemplul nazism vs. comunism este un tabu de proportii care defineste perfect, prin complexitate si durata, felul in care o minciuna colosala (suprematia ideologiei comuniste) este transformata mai intai in mit si, apoi, in realitate inversata, pozitivata. La fel stau lucurile si cu diferitele forme de discriminare. Am ajuns sa refuzam diversitatea de teama sa nu fim acuzati de segregationism. Cine perpetueaza aceasta victimizare colectiva? O sumedenie de indivizi, grupuri si tari. Care este instrumentul cel mai des utilizat? Mass-media. Nu intalnim la tot pasul ziare, reviste, emisiuni, dezbateri televizate, campanii de presa care ravasesc realitatea, caracterizandu-se tocmai printr-un continut a carui saracie informationala nu e intrecuta decat de falsitatea ei? Chiar ceea ce numim in mod obisnuit ziaristica de investigatie – anchetele sociale atat de laudate pentru curajul si intransigenta lor – se supune intr-o mare masura unor scopuri straine de cultul informatiei dezinteresate. De multe ori se repune pe rol un dosar nu pentru importanta lui intrinseca, ci pentru a distruge un demnitar, politician sau om de afaceri incomod. Toate acestea, neglijand sau minimalizand un alt caz, mult mai plin de consecinte pentru interesul general, dar lipsit de utilitate personala sau partizana pentru moment. Nu putine sunt circumstantele, cand se evita un adevar arhicunoscut din cauza urmarilor pe care acesta le-ar putea avea asupra propriilor interese. Neputinta informatiei de a elucida actiunile sau, macar, convingerile ar fi doar o banala nesansa daca ea nu ar rezulta decat din cenzura, ipocrizie si minciuna. Multi dintre noi am ramane socati vazand amploarea neobisnuita pe care aceste mecanisme au capatat-o astazi! Ele dispun de o veritabila industrie a comunicarii, chiar si in societatile deschise, acolo unde poate fi observat si masurat zelul autentic al oamenilor in a spune si recepta adevarul.

Acestea fiind spuse, ma gandesc la frizerul meu. El vede la televizor cum un om lupta de unul singur sa-si salveze creatia. Un bun oferit “dezinteresat” poporului, pe care sistemul vrea sa-l distruga. Dezvaluirile creatorului sunt necesare si benigne pentru oamenii de buna credinta, in timp ce mizeria produsa de propria-i creatie este ascunsa sub pres sau ridicata la rang de relicva sfanta! La fel stau lucrurile si in cazul celuilalt formator de opinie. Atacul prin cuvantul scris si asocierea la o cauza nobila iti valorizeaza persoana si-ti adauga autoritate in domeniu. Orice dezvaluire de buna credinta sau rezerva justificata te situeaza automat in grupul detractorilor si risti sa devii tinta unor campanii de presa.
Ma intreb atunci: cine mai poate rasturna realitatea inventata si cat de indelungata este “viata” unui tabu?