Pe nesimtite si din cauza unei erori de parcurs al unei democratii viciate, Romania se indreapta spre o republica a “inadaptatilor”. Acestia nu sunt, asa cum ati crede, cetatenii obisnuiti (torturati de samavolniciile liderilor lor), ci  indivizii care se considera indispensabili; aceia care si-au construit statui si se baricadeaza in spatele lor. In mod paradoxal si exceptional aceasta “noua republica” aduna din cotloanele sale infectate de ipocrizie si amoralitate tot felul de minti deranjate.

Experimentele nereusite, carierele distruse sau proiectele nefinalizate ale conglomeratului de interese politice, de business si de intelligence  au produs o masa critica de indivizi care nu-si mai gasesc locul in parcelele stabilite candva. Acestia sunt “glorii” fabricate, cu multe medalii atribuite in secret. Rand pe rand, ei si-au vazut deconspirata “legenda”, au ramas blocati in liftul care-i transporta intre palierele de decizie, au devenit o povara mult prea grea pentru sponsorii lor. Dar indispensabilii nu sunt “programati” sa renunte si nici nu au conceptul unei “adormiri” elegante.

In ultimul an i-ati remarcat in forma lor gaunoasa, artificiala ori demagogica. Sunt oamenii cu proiecte fastuoase, cu sustineri grandioase si cu promisiuni fara valoare. Sunt unicatele care nu vor sa fie retrase din fabricatie. Fiecare este liderul singuratic al unui proiect de salvare a Romaniei si de transformare radicala spre o noua societate.

Numarati-i cand apar la televizor, uitati-va cine au fost si ce vor sa fie, puneti-i deoparte de restul si apoi adunati-i intr-un singur loc. Veti gasi in ei un numitor comun. Sunt alergatori de cursa lunga ale caror culoare se unesc la finish. Traim vremuri exceptionale si tulburatoare. Toata scursura de caractere umane savant deghizata in organizatiile cheie ale statului se disociaza in sute de particule si se recristalizeaza sub o alta forma, peste un an. Precum pilitura de fier atrasa de un magnet….

Trebuie sa admit ca n-am mai fost de mult timp infiorat de o afirmatie publica. Este meritul sefului misiunii FMI, Jeffrey Franks, acest parinte adoptiv al copilei fara ajutor numita Romania.  ” Vom fi morti pe termen scurt daca nu aplici politici corecte”. Acesta este citatul fidel, o parafrazare dupa o butada celebra a marelui economist Keynes. “Traim vremuri incerte şi ne întrebam toti care va fi urmatoarea ţara care va cadea in instabilitate economica”, mai spune omul providential pentru salvarea orfanei Romanii.

Eu am luat aceste vorbe si le-am judecat dupa putinta mea de intelegere si demnitatea pe care o afirm. Asadar, NOI murim daca EI nu aplica politicile corecte. Apoi, noi suntem un numar pe masa de joc in cazinoul mondial patronat de sistemul financiar-bancar. Doar aceste doua concluzii sunt suficiente ca sa intelegem ca Divinitatea joaca un rol mult mai mare decat ne-am imaginat in aceasta criza. Unii dintre noi se roaga la Cel de Sus, altii mizeaza pe noroc si cativa pe aranjamente disperate.

Oricum ar fi, mesajul este clar: ne-am facut temele, am fost buni, i-am pastrat in tara pe “purcelusi” (pusculitele cu bani, adica subsidiarele bancilor europene), dar acum trebuie sa uitam toate acestea si sa asteptam deznodamantul. Degeaba strigam ca ne-au pacalit, ca noi, saraci fiind, am pompat mare parte din imprumutul extern catre filialele locale. Totul era in van, pentru ca unii s-au iluzionat ca patronii “cazinoului” se vor tine de cuvant.

Franks ne sfatuieste sa ne luam masuri sa nu fim următoarea ţară vulnerabila care va cadea in criza, cand pietele vor cauta urmatoarea victima. “Trebuie construite zone-tampon care sa absoarba socurile, iar economia sa ramana intreaga”. Ce de epitete, metafore si eufemisme pentru un adevar atat de simplu! Suntem primii pe lista si avem doar o sansa: sa impingem pe altul inaintea noastra in groapa. Daca am ajuns aici cu super experti si atatea sacrificii, eu zic ca ne putem gandi deja la cosciug si la un preot. Cum vecinii nostri o duc la fel de rau ca noi, dar nimeni nu-i ameninta ca intra in colaps, logic vorbind, am impresia ca acela care se agita mai tare recunoaste ca este si cel mai vulnerabil.

Raspunsul il aflam astazi: fie cineva din Europa ne pasuieste si pastreaza filialele bancare in Romania, fie acestea isi retrag subsidiarele iar noi suntem morti.

Am insa o curiozitate de alegator educat: cand s-a incheiat acordul cu FMI ne-a anuntat cineva ca mare parte din bani ajunge in stabilizarea capitalului bancar strain? Parca finantam deficitul bugetar si ne construiam doar o plasa de siguranta. Dupa doi ani de sfaturi intelepte, i-as spune functionarului Franks ca am luat plasa, dar el s-ar putea s-o ia pe coaja… eufemistic vorbind, asa cum se exprima dumnealui de fiecare data.

La inceputul celei de-a doua conflagratii mondiale un incident intre marina regala britanica si crucisatorul nazist Albert Spee a atras atentia intregului mapamond. Capitanul vasului militar german (o capodopera tehnica la acea vreme) a fost nevoit sa aleaga intre doua variante sinucigase: fie moare in lupta impreuna cu echipajul, fie distruge nava in larg si isi salveaza subordonatii. Ratiunea a invins onoarea si viata marinarilor a fost crutata. Acesta este finalul consemnat in cartile de istorie. Ce este mai important, dar neglijat de posteritate, tine de soarta capitanului. Acesta ar fi vrut sa ramana pe nava si sa se sinucida odata cu scufundarea ei. N-a fost lasat de echipaj, insa cateva zile mai tarziu, dupa ce fiecare marinar a primit gazduire ca refugiat, si-a luat viata. In scrisoarea de adio si-a motivat gestul: nimic nu este mai presus de onoarea militara.

Desi nu sunt militar activ, imi imaginez cum se declanseaza sentimentul abstract al onorabilitatii cazone. Ar putea fi cate putin din fiecare: o predispozitie latenta a individului, educatia primita in familie, experienta dobandita in timpul vietii sau insusirea dispozitiilor din regulamente si juraminte.

Militarii, spre deosebire de civili, cunosc si consecintele unei abdicari de la misiunea lor sau daca incalca ordinele superiorilor. Isi pierd onoarea, gradele si chiar viata. Atunci cand nimeni nu mai sta intre ei si decizia pe care trebuie s-o ia comandantii se vor baza doar pe constiinta lor si pe increderea subordonatilor. In aceste momente, comandantul nu se gandeste la onoare, ci la datoria fata de oamenii sai care au acceptat sa-si lase viata in mainile sale.

Ma asteptam ca acolo unde exista astfel de conducatori, cu educatie militara, sa vad asemenea comportamente si cand acestia conduc o tara, nu doar o nava. La aparitia unui obstacol major sau a unei crize de proportii, echipajul ar trebui sa renunte la indoieli si sa acorde credit total comandantului. In caz contrar, se instaleaza incertitudinea si, uneori, apar actele de rebeliune. De aceea, orice gest al capitanului este critic; un lant de erori la comanda sau de minciuni conduce automat la pierderea increderii subordonatilor.

Atunci cand comandantul ordona parasirea navei decizia sa este mai curand acceptarea unui esec. Aici intervine onoarea militara. Ultimul care ramane pe vas este capitanul fiindca are obligatia morala sa-si salveze echipajul. Un comandant cu onoare isi asuma esecul si se preocupa de salvarea vietilor, dupa care se gandeste la a lui. Iar onoarea, asa cum ne-a aratat-o si capitanul crucisatorului Albert Spee, trebuie dovedita pana la capat.

Poate ca Romania este acum intr-o situatie limita asemanatoare celei in care s-a aflat nava germana. De-ar fi asa, voi ce-ati decide in locul comandantului: sa ne luptam cu totii pana la capat sau sa fie salvat poporul si sacrificat capitanul?

Tags:albert spee, capitan, comandant, marina regala, romania

In afara de evenimentele spectaculoase legate de romani si Romania, prezenta noastra in relatarile media straine se restrang simtitor la perceptii si prejudecati. Nu e de mirare ca francezii (avand o aplecare spre bascalie la adresa altora) ne iau la tinta in emisiuni satirice sau anchete pline de clisee. Trecand peste deranjul provocat de glumele sau insinuarile unor jurnalisti, ar fi util sa reflectam la cateva aspecte ignorate sau minimalizate de romani.

(more…)

S-a implinit un an de la indemnul meu considerat radical la acea vreme. Spuneam in acest articol ca imi doresc sa emigrez. Nu mi-am schimbat parerea, dar admit ca timpul pentru o alta viata in afara acestei tari este tot mai limitat.

Atunci cand am scris acele randuri o faceam cu strangere de inima. Mi-am adus aminte ca a mai fost cineva care s-a saturat de Romania. La acea vreme, in 1998, nu eram integrati in Uniunea Europeana, ungurii traiau mai bine decat romanii si ardelenii nu ajunsesera sa conduca de la Bucuresti. Atunci se spunea ca ungurii l-au influentat pe Sabin Gherman sa destabilizeze prin puterea cuvantului fortele unioniste. Inca nu inflorise UDMR-ul (liant politic pentru partidele romanesti in cautare de majoritate) si nici averile liderilor maghiari nu se umflasera vizibil…
(more…)