Am senzatia ca traiesc in doua tari. Nu acelea despre care vorbea Adrian Nastase in timpul mandatului sau. Una este tara celor care fac ce vor, in care nu am acces, si cealalta – a celor care se supun fara voie. Abrutizat de absurditatile vietii cotidiene, am devenit imun la un indemn biblic: cere si ti se va da. Astazi tot romanul da din gura se vaita si cere ceva. Alaturi de el se manifesta nenumarate organizatii si fundatii. Acestea sunt active in sustinerea unor cauze, insa, nu va faceti iluzii, miza multora este alta: fondul de 2 la suta din impozitul pe venit. Nici nu s-a terminat anul si “solidaritatea” de tip romanesc se exprima fara inhibitii. Veti vedea imediat ce vreau sa zic.

Intotdeauna mi-am directionat donatia de 2% din salariu catre organizatii si fundatii dispuse sa ne apere drepturile civice. De aceea, privesc cu uimire noua gaselnita a unor “baieti destepti”. Unde lucrez, un sindicat s-a gandit sa faca pe Mos Craciun, dupa care spera sa primeasca inzecit: zeci de mii de euro in pusculita organizatiei, de la toti angajatii intreprinderii. Pe lista lui Mos Craciun sindical sunt tot felul de facilitati recreative, altminteri prevazute in sarcina angajatorului. Dintr-un anumit punct de vedere pot accepta si asta, dar ma ingrijoreaza metoda. Am renuntat la un El Dorado (fondurile europene) si ne-am intors la ce stim noi, romanii, sa facem mai bine: cheta.

Marele paradox in care traim astazi este ca am ajuns sa cersim de la milogi. Desigur ca exagerez in cuvinte, dar nicidecum in detaliile fenomenului.  Romanul sarac devine sponsorul propriului angajator! Alte state civilizate, in vremuri de criza, au reusit reconstructia natiunii, inclusiv prin aceste metode. Dar aceasta nu pornea de la individ si nu avea ca finalitate un teren de joaca sau un vestiar. Era un plan national la care aderau toti cetatenii statului dimpreuna cu institutiile si organizatiile profitabile. Ati auzit cumva la noi vreun politician, om de afaceri sau conducator de institutie  sa  propuna asa ceva romanilor? Nu.  Vom primi, in schimb, tichete gratuite la un spectacol national de cerut pomana. Si cum cel mai mare angajator este statul, imi trece prin minte ca acesta ar putea pretinde de la cetatenii sai un “ajutor fratesc” din veniturile pe care le-a injumatatit cu un an in urma.

O tragedie ne arata mai mereu cat suntem de pregatiti, ca societate, sa raspundem unor provocari. Dezastrul de la maternitatea Giulesti are o dubla conotatie. Mai intai, este emotia publica – care aduce suspiciuni de neglijenta sau indolenta. Aici, insa, doar ancheta penala si seriozitatea autoritatilor ne pot spune adevarul.

Exista si un alt motiv de interes. Reactia dupa dezastru. Am vazut cat de pregatiti si dedicati sunt cei care s-au implicat in limitarea efectelor tragediei. Deseori profesionalismul si pregatirea celor care intervin se estompeaza din cauza emotiei. De aceea, este bine sa stim ca, ieri, am testat capacitatea noastra de a face fata unui dezastru. La nivelul acesta, am demonstrat ca suntem capabili sa ne mobilizam si sa fim solidari. Nu putem extrapola testul in orice situatie de catastrofa, dar in acest caz avem o dovada. Si odata cu ea, un raspuns indelung asteptat.

Romanii pot fi solidari si chiar accepta sacrificiul. Nu trebuie sa le ceri patetic si nici sa le aduci aminte obsesiv. Acest gest vine din interiorul fiecaruia si din normele de conduita insusite acasa sau la locul de munca. Avem proba ca solidaritatea exista, insa numai pentru cauze reale si sincere. Asadar, politicienii, cei care clameaza unitate si actiune in vreme de criza, pot trage invatamintele de rigoare. Ma tem, insa, ca nu doresc asta. Ei vor solidaritate doar pentru a trece prin criza, dupa care isi vor vedea linistiti de afacerile lor.