Experimentele nereusite, carierele distruse sau proiectele nefinalizate ale conglomeratului de interese politice, de business si de intelligence  au produs o masa critica de indivizi care nu-si mai gasesc locul in parcelele stabilite candva. Acestia sunt “glorii” fabricate, cu multe medalii atribuite in secret. Rand pe rand, ei si-au vazut deconspirata “legenda”, au ramas blocati in liftul care-i transporta intre palierele de decizie, au devenit o povara mult prea grea pentru sponsorii lor. Dar indispensabilii nu sunt “programati” sa renunte si nici nu au conceptul unei “adormiri” elegante.

In ultimul an i-ati remarcat in forma lor gaunoasa, artificiala ori demagogica. Sunt oamenii cu proiecte fastuoase, cu sustineri grandioase si cu promisiuni fara valoare. Sunt unicatele care nu vor sa fie retrase din fabricatie. Fiecare este liderul singuratic al unui proiect de salvare a Romaniei si de transformare radicala spre o noua societate.

Numarati-i cand apar la televizor, uitati-va cine au fost si ce vor sa fie, puneti-i deoparte de restul si apoi adunati-i intr-un singur loc. Veti gasi in ei un numitor comun. Sunt alergatori de cursa lunga ale caror culoare se unesc la finish. Traim vremuri exceptionale si tulburatoare. Toata scursura de caractere umane savant deghizata in organizatiile cheie ale statului se disociaza in sute de particule si se recristalizeaza sub o alta forma, peste un an. Precum pilitura de fier atrasa de un magnet….

O analiza globala a fenomenului evolutiei industriale si a relatiilor din sfera politica ne conduce la ideea ca ierarhia stabilita pentru actorii politici nu este rodul unei competitii bazata pe merite. Cu cat statul este mai slab institutional, iar puterea politica mai autoritara, cu atat grupul celor unu la suta este compus din indivizi nereprezentativi, adica lipsiti de calitati morale intrinseci sau dobandite in decursul unei experiente indelungate.

Asa am ajuns sa remarc o explicatie a ministrului Elena Udrea:

“Sunt oameni care vin in politica avand deja o bunastare, si cu siguranta acest lucru ii face mai putin sensibil la tentatii. Sunt oameni care fac politica pentru ca vor sa faca o cariera, este si cazul meu. Am deja sapte ani in politica, vreau sa fac o cariera din asta. Eu am vrut sa fiu ministru pentru ca un politician care nu ajunge intr-o functie de administratie nu face politica cu adevarat.”

La suprafata, opiniile sale sunt corecte. Daca ar fi studiat stiintele sociale, sunt convins ca afirmatiile doamnei ministru erau altele. Ar fi stiut ca nu exista nicio certitudine de prevalenta in fata altor indivizi, dupa gradul de inavutire. Cum spuneam, nobilii au detinut acum cateva secole dreptul exclusiv de exercitare a prerogativelor politice. Nu mai este cazul in zilele noastre. Poate ca din punct de vedere moral exista un confort etic sa fii bogat, dar asta n-are a face cu profesionalizarea sau performanta intr-un domeniu.

Un alt enunt criticabil este atunci cand admiti ca detii o avere dar vrei sa faci cariera intr-un segment al societatii bazat pe alte criterii decat profitul financiar. Un politician nu opereaza cu termeni economici cand cauta sa obtina simpatia alegatorilor. Prin urmare, nu valoarea proprietatilor personale sau numarul conturilor bancare ale unui politician ofera incredere oamenilor, ci modul in care au fost obtinute acestea.

Din nefericire, in Romania legitimitatea unor functii executive sau administrative se obtine dupa ce participi la competitii politice. Adica, anapoda decat ar fi logic sa se intample. Mai intai ai performante in domenii profesionale si abia apoi cauti recunoasterea publica. Acest fapt, ne inoculeaza falsa idee ca intrarea in spatiul politic este pasul obligatoriu catre functia administrativa. Un mesaj deosebit de nefast si demoralizant pentru aspirantii comuni (fara avere sau carnet de partid) la pozitii de experti in aparatul administrativ al statului.

Finalul justificarii doamnei Udrea, ne lamureste ca aceasta este o predispozitie latenta in mintea multora. A fi politician este o definitie goala de continut daca nu i se asociaza si o latura mercantila. Aici este confuzia si, in acelasi timp,  contradictia des intalnite in randul actorilor politici: tanjesc dupa o “cariera” de tranzitie spre o pozitie dominanta in aparatul executiv. Nu pentru indeplinirea unor promisiuni sau nevoi ale electorilor care i-au ales sa-i reprezinte, ci pentru desavarsirea unui ciclu de viata si implinirea unei ambitii personale.

Accesul la resurse despre care vorbeam la inceputul articolului nu mai reprezinta apanajul exclusiv al mediului economic. Insusi statul, prin politicienii sai, largeste procentul de unul la suta si acapareaza cat mai mult posibil din celelalte 19 procente. In cele din urma, raportul intre condusi si conducatori ramane acelasi, doar forta celor din urma se intareste. Aceasta este explicatia mea pentru esecul reformei clasei politice din Romania. Combinarea puterii de decizie cu aceea economica a depreciat vadit echilibrul de forte si a intarit nepermis puterea informala a statului. Acesta  s-a transformat dintr-un arbitru relativ neutru pe piata libera intr-un gatekeeper al intereselor economico-politice exprimate doar de grupul politic dominant.

Dar, faptul in sine nu spune multe. Doar graba acelora care pe frig, in saracie, dupa o vacanta marcata de grijile din anul care s-a scurs, s-au asezat cuminti in fata ghiseului de taxe si impozite. Se speculeaza inutil ca bonificatia de 10 la suta ii face sa plateasca toata suma datorata pentru un an. Sa fim seriosi. Oricine stie ca saracul nu-si permite sa acopere datoriile, toate odata. Ar prefera in rate…

Asa ca, oamenii aceia au alte motive. Aceleasi care-i lasa reci pe multi alti conationali: supunerea fata de autoritate. Milioane de romani confunda disciplina cu supusenia. Observ in jurul meu oameni fricosi care se grabesc sa execute dispozitiile superiorului. Exact ca in vremurile comuniste, ca si cum ar face armata pe viata. Nu si-au aerisit deloc mintea. Au ramas prizonierii unui regim opresiv perpetuat in forme moderne si mai blande. Asa ca, acum, cand statul si-a reluat vechile metehne autoritare, multi “nostalgici” isi regleaza ceasul dupa cum dicteaza conducatorii.

Desigur ca, este de dorit ca toata lumea sa-si plateasca impozitele. Pentru ca banii constituie partea noastra de contributie la onorarea unui contract social incheiat cu guvernantii la fiecare ciclu electoral. Insa cetatenii au pe langa obligatii si drepturi. De pilda, sa stie cum sunt gestionati banii, sa ceara socoteala pentru cheltuirea defectuoasa a fondurilor publice, sa sanctioneze incompetenta administratorului.

Aici apare paradoxul: cei care ne-au afectat bunastarea materiala sunt primii serviti de cetateanul jumulit. Asta tine de o mentalitate foarte veche a romanului, din vremea domniilor fanariote. Birul si bacsisul au ramas adanc inradacinate, ca un virus imortal, in mintea romanului. Lor li s-au adaugat lasitatea si smecheria, astfel incat, astazi avem prototipul omului nou, si totusi vechi. Pentru aceste milioane de indivizi obisnuiti sa taca si sa cumpere favoruri marunte pentru o bucurie trecatoare,  anul 2011 va fi la fel ca precedentii. Vor plati in continuare taxe si impozite pana le crapa buzunarele, vor suporta mojiciile si abuzurile pentru ca sunt obisnuiti cu ele. Ei sunt amaratii vinovati. Cei care nu pot construi masa critica necesara unei atitudini democratice:  decontul guvernantilor pentru deciziile lor. Pe amaratii vinovati se bazeaza orice putere cand isi pune in aplicare planurile impopulare sau secrete. Cu ei se cladesc minciuna si inselatoria de zi cu zi.

Astfel de oameni ne tin captivi in indecizie, nesiguranta, lipsa de orizont. Cu ei suntem obligati sa traim, desi ei n-au nevoie de noi. Pentru ca imaginea lor despre stat nu s-a schimbat fata de acela de acum 21 de ani. Era fratele cel mare care avea grija sa nu murim de foame pe strada, servea ciubucuri pentru micile tradari, ii pedepsea pe aceia care gandeau sau incercau sa vorbeasca liber. De aceea, eu cred ca niciunul dintre conducatorii zilelor noastre nu doreste cu sinceritate sa scape de romanii asistati. De oamenii care traiesc din ajutoare si din munca la negru. Numarul lor mare asigura masa critica pentru mentinerea in viata a unui menaj ipocrit intre partenerii de viata. Ambii se bucura de slabiciunea celuilalt si sapa adanc la radacina relatiei lor, insa au capacitatea sa lupte uniti impotriva intrusilor, adica noi, cei care am ramas pe margine.

Populismul in Romania nu a disparut. S-a metamorfozat in politica de stat. Acesta se intareste prin fiecare minciuna aruncata in fata amaratilor vinovati care se iluzioneaza ca, fara un stat perfid, existenta lor se va incheia brusc.

Prima vine de la seful lor. Ne previne ca s-a terminat cu generozitatea statului. Acela care nu e al nostru, evident. Si masura de maxima duritate este reducerea indemnizatiei de crestere a copilului. Aia primita de mame cand stau acasa in primii doi ani de viata ai copilului. Cand mi s-a nascut fata, o mama primea rusinoasa suma de 6 milioane de lei, indiferent ca avea de doua ori sau de de zece ori mai mult salariul.  Dupa multi ani, o lege care restabilea dreptatea a oferit compensatia corecta – 85 la suta din venitul anual. Prin vara, cand a venit criza si pe la noi, indemnizatia s-a topit cu 15 la suta, iar acum, cand criza s-a facut frate cu romanul, e in pericol sa redevina pomana. Deci, pare-se ca, n-are treaba cu criza, din moment ce putea fi mica si in vremuri de bunastare! Totusi, am o nedumerire: de ce statul, acela care nu este al nostru, pedepseste mama si o obliga sa stea in somaj fortat? Sa fie o razbunare pentru ca isi permite “luxul” sa creasca un copil?

Alta nazdravanie: statul – care, repet, nu e al nostru -, ii cauta pe romani la cilindreea masinii. Daca trece de 1600 cmc, le retrage ajutorul de incalzire. Sa va traduc. Peste 3 milioane de familii (cam 8 milioane de persoane) primesc subventia asta. Eligibili sunt cei care au maxim 615 lei pe luna.  Daca ne gandim putin la situatia asta, vedem cum Guvernul admite ca jumatate de tara traieste in mizerie. Numai pe hartie! Pentru ca inainte de campanie era trendy sa spui asta politicienii plangeau pe umarul saracilor. Acum, insa, cand nu mai vor sa se incurce cu atatea griji si fiindca bugetarii au ajuns, cu tot cu salariu, asistati sociali, ii suspecteaza pe nevoiasi ca ascund banii la saltea. Fabulos !

Dar ce treaba are o masina de 1600 de cmc cu ajutorul de incalzire, veti spune? Cica este un criteriu eliminatoriu, provenit din datele unei analize secrete. Se pare ca 10 la suta din nevoiasi simuleaza saracia. Cata precizie! Si fiindca guvernantii sunt fermi au decis sa verifice prin sondaj daca amaratul din statistici nu este cumva hotomanul cu masina din parcare. Sa-l pedepsesti pe om pentru ca are un motor de Dacie pe care nu l-a declarat? Din nou, fabulos! Conteaza cumva ca majoritatea beneficiarilor sunt din mediul rural, adica aia care nu sunt luati in evidente pentru ca nu au venituri?

Ma tot gandesc ca statul acesta (va amintiti, nu este al nostru!) incepe sa fie bun cu noi, cei din clasa medie. Nu vi se pare ca daca ai un salariu bunicel poti trai linistit? Bugetarii saraci traiesc cu salarii injumatatite, pensionarii  o duc  asa cum stiti, mamele fara serviciu sunt incurajate sa depinda de banii familiei, iar amaratii de la tara isi pierd din senin ajutoarele de subzistenta. Daca as fi analist economic, as zice ca statul, care acum pare sa fie al nostru, ii imputineaza pe saraci ca sa ne lase pe noi sa traim bine.

Multi au confundat caritatea cu filantropia si nici astazi nu inteleg de ce bogatasii chestionati evitau sa aplaude initiativa celor din America. Exista in comportamentul lor mai multe adevaruri nespuse. Cum ar fi acela ca un self-made-man de peste Ocean nu are corespondent in Romania. De la Tiriac pana la ultimul individ declarat bogat, averea lor s-a construit prin aranjamente, favoritisme sau practici dubioase. Chiar daca si-au spalat fata dupa un timp, miliardarii romani au permanent sentimentul vinovatiei pentru trecut.

In coniventa cu politicienii si cu statul, ei au acumulat proprietati si avantaje, in mod neloial. Au distorsionat piata concurentiala si au fost nevoiti sa imparta profitul cu sponsorii lor din umbra. Un astfel de pacat i-ar fi obligat, macar moral, ca niste credinciosi ce se pretind a fi, sa redea societatii speranta intr-un viitor mai bun. Dar ei stiu in sinea lor ca banii donati, fie ei nemunciti sau necurati, nu-i absolva de vina. Poate ca de aceea se feresc sa-si deschida inima si conturile la primul semn de solidaritate.

Pe de alta parte, gestul in sine trebuie clarificat. Romanii, ca popor, nu au nevoie de pomana. Caritatea asta inseamna: sa oferi gratuit mijloace de subzistenta celor in nevoie. Romanii au, insa, nevoie de filantropie, adica de actiuni constiente, directionate si conditionate in scopul dezvoltarii societatii si a binelui comun. In vremuri grele, filantropia a salvat natiunile. Chiar si la noi, intre cele doua razboaie, marii industriasi au contribuit din bunastarea lor la redresarea economica. Americanii sunt obisnuiti de mici sa contribuie cu oricat pot la un fond filantropic. Ei stiu ca banii lor nu sunt risipiti si se vor intoarce in timp, sub alta forma, in buzunarele lor. Asa se explica usurinta cu care miliardarii de acolo se despart de jumatate din averea agonisita. Acele fonduri financiare devin programe de cercetare, de educatie, de salvare economica etc.

La noi, singurii care se implica in mod constant si structurat in acte de caritate/filantropie sunt, intamplator sau nu, dusmanii sefului statului. Pare straniu ca adversarii politici ai domnului Basescu sa aiba un dram de consideratie pentru societate, in timp ce profitorii relatiilor privilegiate cu presedintele sa ramana in umbra. Era moral si necesar ca tocmai acestia, care au castigat averi in ultimii ani, sa-si spele pacatele returnand o parte din bani in beneficiul tuturor. Atitudinea lor ne lasa sa intelegem ca averile acumulate de ei sunt suspecte.

La cateva zile dupa povestea miliardarilor americani, interesul media fata de gestul lor s-a stins definitiv in Romania. In schimb, avem o alta stire de rumegat: profesorii primesc meritat mai putini bani decat alti angajati ai statului, fiindca au vacante lungi in fiecare an. Daca eram ziaristul din fata celui care a facut aceasta afirmatie, il intrebam un singur lucru: daca stie cat muncesc membrii Parlamentului.

In acea vreme, sa traiesti in Lumea libera si sa cauti partile bune ale sistemului economic advers era cel putin o excentricitate. Ulterior, cand s-a demonstrat practic ca utopiile lui Marx nu pot functiona decat in societatile perfecte, si modelele economice ale savantilor au fost desfiintate (pana de curand, odata cu reforma lui Obama). Dar ce facem noi cu varianta imperfecta, plina de defecte, a capitalismului? Personal, nu sunt fascinat de importanta statului decat in masura in care limitele sale se intind pana la nivelul sigurantei nationale si individuale, a cetateanului. Observ ca hotia bancherilor si liberalizarea cvasitotala a mecanismelor pietei ne-au adus in fata unui paradox: statul minimal a esuat, iar acum se intoarce statul bunastarii. In fine, un stat social care administreaza saracia lasata de statul minimal. Ce ironie! Lectia crahului financiar din 2008 este aceea ca prea multa libertate, de-reglementarea pietei favorizeaza imoralitatea si hotia. Sa nu ne facem iluzii, nici celalalt model economic nu este mai viabil. Ba din contra, este o forma periculoasa de restrangere a drepturilor si libertatilor individuale. Daca primul se expune riscului de a fi inselat de persoane si companii dispuse sa incalce normele de prudentialitate, cel de-al doilea este initiator sau partas la faradelegi. Iar acolo unde acordam credit unui cod al onoarei pentru guvernanti, alternativa la furt este impozitul.

Asa ajungem la statul maximal si forma sa perversa, statul tiran. Nu prin legi, ci prin reguli ad-hoc si decizii tranzitorii. Azi un impozit marit, maine o taxa noua, poimaine, un salariu diminuat. Este ceea ce vedem in Romania. O tara saracita de anii capitalismului hraparet, umflata artificial de statul majoritar si fragila institutional sau financiar in urma actiunii distrugatoare a grupurilor politico-financiare dominante. Acest model de stat nu este nici capitalist, nici modern. Nici liberal, nici social. Este doar expresia neputintei de reformare si a lipsei cronice de resurse, ambele cauze fiind, de fapt, consecinte ale unui atac concertat din interior.

In 1990, ne-am castigat mai multe drepturi vitale. Dar, odata cu ele, ne-am inoculat si virusul democratiei. Cine controleaza statul si ii administreaza tratamentul de refacere in caz de boala? Cine il trimite la pensie daca este invechit? Cine il opreste de la jupuirea cetateanului, ca metoda legala si democratica, in loc sa-l sanctioneze pe administrator pentru ca este incapabil sa gestioneze averea publica? De la americani am invatat ce inseamna democrat si republican, adica stanga si dreapta pentru romani: unii pun taxe si impozite, ceilalti le anuleaza. Unii se preocupa sa dea de munca la clientii din administratia publica, ceilalti faciliteaza contractele economice private. Asadar, mecanismul de igienizare intra in functiune odata la patru ani. In Romania, de doua decenii, cineva tine ascuns “aparatul” si refuza sa apese pe buton.

Oamenii sunt fiinte care iubesc confortul, asa ca aproape toti au nevoie de ordine. Ordinea in diferite formule aduce confort psihologic, fizic si chiar estetic, iar oamenii cauta dintotdeauna repere care sa functioneze sub semnul ordinii. Acestea orienteaza, modifica sau influenţeaza comportamentele sau acţiunile altor oameni si instanţe, prin intermediul unor instrumente materiale şi simbolice. Problema este ca ordinea ce aduce confort reclama eforturi enorme pentru a functiona.

Daca in spatiile premoderne, oamenii traiesc sub semnul inchiderii intr-o comunitate gata ordonata si indiscutabila, fiind dominati de o viziune comunitara si de conservare a valorilor, in lunga perioada moderna, Dumnezeu, in calitatea sa de legiuitor si manager suprem al ordinii pe pamant, va fi dat la o parte in favoarea stiintei. Turnura este colosala deoarece cu aceasta ocazie oamenii incep sa puna in discutie principiile de ordine, pana atunci date si acceptate. Ideea unei ordini armonioase si atotcuprinzatoare devine acum realizabila pentru om.

Ordinea vizibila aduce o serie de avantaje politice si administrative. Astfel ca, statul se ofera „voluntar”, folosindu-se de pretextul nevoii de ordine reclamata de oameni pentru a-si indeplini interesele: impozitarea pentru venituri fiscale, siguranta organizarii statale si recrutarea militara. Acesta va opera o serie de simplificari prin care sa sintetizeze numai acele aspecte ale unei lumi fluide si complexe care il intereseaza pe cartograf. Evident ca alte aspecte sunt transformate sau reduse cat mai mult convenabil.

Statul incepe un lung proces de transformare a comunitatilor intr-unele lizibile, cu scopul de jefuire. Procesul este inca foarte actual. Iata cum se procedeaza:

a.Impunerea unor unitati de masurare unice (sistemul metric) pentru a elabora harti cadastrale ale proprietatilor funciare si ca atare pentru a putea fi taxate mai usor.
b.cartografierea comunitatilor si oraselor vechi si complicate pentru a deveni mai usor de administrat si controlat.

Prin aplicarea unei grile administrative unice, societatile devin ordonate si lizibile. Rezultatul este insa o fictiune administrativa care modifica realitatea, are pretentia ca o respecta. Schema de organizare este veche si a fost aplicata initial in cazul padurilor amenajate stiintific si impecabil in scopul exploatarii cat mai eficiente. Diferenta este ca acum oamenii nu sunt copaci. Ca urmare, trebuie sa se stie nivelul maxim de impozitare pe care acestia il vor suporta fara a opune rezistenta prin revolta. Noutatea este asistenta sociala, in conditiile unor sisteme de guvernare democrata, adica acele sisteme in care cei condusi sunt in situatia de a determina direct sau indirect alegerea administratorilor ordinii.

Cum pentru om este confortabil sa aiba repere relativ la care sa se comporte si sa actioneze, el va avea nevoie de ordine chiar si atunci cand schema de organizare a acesteia este o forma de jaf. Nu, nu suntem intr-o dilema, iar situatia este doar aparent fara iesire: nevoia unei scheme de organizare a societatii numita ordine normatoare poate fi despartita de formula jafului. Sa ne gandim la o ordine de tip privat. Am putea sa respectam reguli in absenta unui sistem efectiv administrat de catre stat?