Cunoscator al regulilor jocului, sunt rezervat in aprecieri transante legate de corectitudinea gestului. Spre deosebire de multi oameni obisnuiti, am reprezentarea faptului ca un prim – ministru nu poate fi “deposedat” de obligatia legala de a fi protejat. Nici macar in timpul sau liber. Asadar, domnul Boc este nevoit in exercitarea atributiilor sale sa beneficieze de serviciile SPP. La limita, ar putea sa renunte la protectie, insa conditia este sa-si asume si riscurile inerente acestui gest. Din cate cunosc, niciun demnitar roman (la acest nivel) n-a luat o astfel de decizie indrazneata si nesabuita. Insa, ca de obicei, discutia de fond a deviat de la esenta ei si s-a cantonat in senzationalul marunt.

Chestiunea in sine este discutabila dintr-o perspectiva etica si criticabila din ratiuni financiare. Pe cat de necesara este asigurarea pazei si a protectiei individuale in asemenea cazuri, pe atat de imorala poate fi utilizarea in exces a unor servicii in scopuri neprevazute in regulamentele militare. Desigur ca, domnul Boc nu este diferit, din acest punct de vedere, de ceilalti premieri in functie ai Romaniei. Dumnealui exploateaza vulnerabilitatile unei legi si necunoasterea publicului in astfel de reglementari. In realitate, candidatul pentru o functie intr-o asociatie privata (partidele sunt organizatii constituite prin vointa unor indivizi) trebuie sa se abtina ori sa gaseasca metodele prin care sa limiteze excesul de putere. In loc sa viziteze ca premier localitatile patriei, putea sa-si programeze intalnirile private cu membrii de partid intr-un interval orar rezonabil, astfel incat activitatea guvernamentala sa nu aiba sincope.

Problema in discutie nu este deplasarea cu ajutorul SPP intr-un alt spatiu geografic decat acela in care se afla sediul Guvernului, ci aranjarea unor aparitii publice care nu au legatura cu misiunea de candidat la o functie privata. Din aceasta cauza, SPP s-a vazut nevoit sa participe la toate activitatile in dispozitiv complet. Desi se presupune ca implicarea SPP este minimala, redusa cumva la deplasarea unei coloane auto, in realitate, obligatiile profesionale sunt mult mai largi si costisitoare. Orice prezenta publica a unui demnitar este asigurata in avans si post – factum de catre unitati cu personal specializat dotate cu echipamente de monitorizare si interventie care, pe langa rolul de paza, asigura si protectia informativa a demnitarului.

Altfel spus, orice iesire publica presupune, printre altele, culegerea de informatii din teren. De aceea, sunt surprins sa constat ca, in ciuda riscului crescut al unor reactii negative din partea populatiei, premierul isi continua netulburat vizitele de lucru prin multimi stranse spontan. Cat priveste stabilirea unui reper etic in aceasta privinta, este usor de oferit un contraexemplu. Candidatul Vasile Blaga, fara protectia SPP, demonstreaza ca se poate evita expunerea in spatii publice si se concentreaza doar pe intalnirile private.

Cum spuneam, exista si un aspect financiar asupra caruia merita sa ne oprim. Intr-o perioada de austeritate declarata si impusa de chiar seful Guvernului, cheltuieilile bugetare legate de activitatea membrilor Executivului nu s-au diminuat. Daca in guvernarea Nastase, caracterizata de o crestere a performantelor economice, reprezentantii autoritatilor statului au fost obligati prin norme legale sa utilizeze masini de serviciu din  productia interna, sa-si reduca valoarea abonamentelor telefonice si sa calatoreasca doar cu compania nationala TAROM, astazi nimeni nu se mai sinchiseste de aceste detalii. Chiar daca ar avea un efect limitat in bugetul general, risipa de resurse aduce prejudicii la nivelul imaginii. Cand pretinzi solidaritate din partea cetateanului pentru depasirea unei perioade economice dificile, primul chemat sa dea un exemplu este purtatorul de autoritate publica. Abia acesta poate fi un argument valid in discursul public care l-ar pune in incurcatura pana si pe domnul Boc, un cunoscut cruciat al reformei institutiilor si al limitarii cheltuirii banului public.

Daca nu putem fi buni, sa incercam macar sa fim politicosi – Nicolae Steinhardt

M-am nimerit in mijlocul unei dispute cand in am ajuns in Franta. Ziarele nationale publicau articole extinse si comentarii despre politica de expulzare a romilor impusa de Sarkozy. Un interes mare l-am remarcat si in programele tv. Asadar, nu e de mirare ca, de cate ori ma intreba cineva de unde sunt, aveam o strangere de inima. Am mai trecut prin astfel de momente in deceniul trecut cand valul de emigranti romani era identificat cu tagma hotilor si cersetorilor.

Am simtit, din nou, o anumita raceala in randul strainilor cand spuneam ca sunt roman. In toata Europa exista acest sentiment de distantare. Doar in America eram mandru sa spun ca sunt roman. Acolo, nimeni nu avea prejudecati etnice, dar e drept, nici romii n-au ajuns.

La un moment dat am preferat sa fiu italian sau american, in functie de felul in care ma identificau la prima vedere interlocutorii. Am reflectat la justetea comportamentului rezervat al francezilor. M-am pus in locul lor si am inceput sa-i inteleg. Tiganii nu sunt doar un grup etnic care se aduna in tabere, in loc sa-si caute o casa. Ei prefera sa nu munceasca, sunt predispusi la cersit, furaciuni sau pomana. Nu se integreaza ca orice imigrant, insa pretind drepturi egale si asistenta sociala. Si in cele din urma, am remarcat o ciudatenie care spune mai mult decat orice disputa politica.

In zonele comerciale ale Nisei unde sunt sute de terase si magazine populare gasesti un amalgam de natii si culturi. Multi dintre cei care au o afacere acolo sunt veniti din Africa, Asia sau alte zone mai sarace. Ei au putut sa se uneasca si sa deschida o forma legala de a trai decent intr-o tara straina. Numai pe tigani i-am vazut la pomana. Nu erau toti din Romania, asa ca nu pot fi suspectat ca dau vina pe ai nostri. Cantau o piesa desueta dintr-o chitara si se plimbau printre mese pentru un banut. Nimic elegant, nimic profesionist. In paralel cu ei erau niste dansatori brazilieni. Faceau acrobatii, cantau, ofereau spectacol. Ei nu treceau printre meseni, ci asteptau sa primeasca o recompensa. Primii incercau sa pacaleasca publicul, ceilalti erau seriosi in reprezentatia lor.

Dar cel mai edificator moment al sentimentului de jena l-am trait la intoarcere, in avionul Tarom. O solicitare respectuoasa catre una dintre insotitoarele de bord a primit un raspuns sictirit si rautacios din partea ei. Brusc am inteles ca m-am intors printre ai mei. Apoi, mi-am reamintit cum suntem noi romanii. Aceeasi individa care se crede prietena managerului companiei le-a permis unor pasageri sa petreaca in partea din spate a avionului. Bautura multa, ranjete si autoservire din compartimentele de serviciu. Regulile sunt foarte stricte si valabile pentru toti. Insa la noi se pare ca unii au drepturi speciale. Am aflat ca unul dintre petrecareti este un fost coleg de serviciu al stewardesei. Aflu de la alti pasageri ca insotitoarea de bord a baut cot la cot cu indivizii. Iar, in final, pentru ca ne-am aratat indignarea am primit amenintari de la gasca de betivi. Aceasta este Romania. Tara unde regula este respectata doar de  fraierii cu bun – simt. Pentru mine, bun venit acasa nu mai este o urare, ci o injuratura.

Loc de intalnire pe stil vechi si pe stil nou, Pasajul de la Universitate nu se dezminte. Cine se gandea ca iubirea poate capata si astfel de forme extreme?

Cine nu si-ar dori sa-si rasfete animalul iubit cu cele mai nastrusnice placeri? De aceea, ii inteleg pe stapanii mai sensibili. O baie in mare este oricand mai placuta decat una in cada, sub dus.

Asta este favorita mea. Un scaun pentru paza celei mai pretioase intrari. Oricat m-am chinuit, nu mi-am dat seama daca este usa de la toaleta, camera sau iesirea din cladire. Poate va prindeti voi.

Dupa ce Air France a anuntat ca ofera locurile ramase disponibile in avion persoanelor supraponderale, m-am gandit ca Tarom-ul nostru poate experimenta cu succes noua politica de pasageri. Pe cursele spre Rai.