Prin liceu mi-am propus sa ajung jurnalist. In parte datorita unei cunostinte care lucra in TVR, dar si ca o mostenire de familie – bunicul din partea mamei a fost ziarist la Universul interbelic. Am ales Televiziunea Romana, singura care emitea in vremea lui Ceausescu. Cum tara era condusa de partidul unic si aveai nevoie de acceptul “organelor” pentru a te califica pentru un loc de munca, am pus intrebari preliminare. Am aflat ca stau prost la dosarul de cadre, n-aveam “origine sanatoasa”. Mi s-a sugerat sa intru in randurile PCR daca doream sa-mi cresc sansele de reusita.  Am renuntat la visul meu si am ales libertatea relativa. Fara angajament, fara ordine sau carnet de partid.

Am reflectat la acele vremuri oribile si la conditia umana in dictatura. Desi nu stiam sa fi facut ceva rau, la fel nici familia mea, am inteles ce inseamna puterea partidului conducator. Avea forta sa interzica orice si oricui, doar pentru motive puerile sau ireale. Ulterior, am realizat ca Televiziunea Romana devenise organul de propaganda, destinat minciunii, spalarii creierelor si exersarii cultului personalitatii.  Nimeni nu mai punea pret pe excelenta. Nu era vina celor din interior, desi multi au fost selectati doar pentru asemenea misiuni. In ultimii ani ai dictaturii, cei care asigurau programele si emisia aveau supraveghere permanenta de la Securitate. Nimeni nu scria un cuvant, nu citea o propozitie si nu apasa vreun buton fara cenzor sau paznic de emisie. Sentimentul angajatilor era acela de condamnat la batalion disciplinar. Repet, cu exceptia tovarasilor de bine, cu dosar bun si angajament scris. Acelea au fost vremurile intunecate ale jurnalismului tv din Romania.

Mi-am reamintit de acele timpuri si am remarcat cat de important era  “dosarul de cadre”. O vorba buna te facea nomenclaturist, o barfa nepotrivita te trimitea la inchisoare. Pentru aceia care lucrau in presa comunista meseria devenise sarcina de partid. Fiecare om era verificat, cineva garanta pentru el, iar fidelitatea fata de organe era rasplatita cu un salariu si o pozitie superioare. Asa ceva nu mai era jurnalism, ci sclavagism.

Rememorand aceasta etapa trista din viata mea, observ ca mintea ma hartuieste cu dileme. Ce sa aleg intre speranta si uitare. Sa inventez motivatii bicisnice ori sa visez tamp la un viitor luminos? Cui ii mai foloseste dosarul meu de cadre?

Nostalgicii, nemultumitii si profesionistii s-au obisnuit sa deplanga calitatea jurnalismului din Romania. Ei reprezinta o minoritate de voci in corul eterogen al practicantilor meseriei. Forta mesajului nu vine, din pacate, din prestigiul ori seriozitatea emitatorului, ci din pseudo – autoritatea profesionala a profanului, construita in ore de emisiuni live.

Fiecare voce ingrijorata de calitatea produselor jurnalistice se pierde in harmalaia facuta de indivizi care mimeaza valoarea sau inchid ochii complice. Nu e de mirare ca o tacere vinovata a alimentat un monstru, un hibrid al ziaristului. Noua infatisare a individului cu aspect de profesionist este o combinatie cat mai larga si grosiera intre un circar, golan, exaltat, acuzator, smecher, vanitos, infumurat, needucat, copiator, semidoct. Daca as vrea sa creez profilul profesional al jurnalistului de moda noua, sunt convins ca astfel de atribute vor fi remarcate de orice persoana inaintea altora care au facut cariera acum doua decenii: seriozitate, sinceritate, echilibru, perseverenta, curaj, altruism si ultimul (cu voia dumneavoastra) pe lista, profesionalism.

Intr-o emisiune televizata am remarcat replica lui Catalin Tolontan: ce bine ca mai exista presa scrisa pentru televiziuni… Trebuie sa fiu de acord cu afirmatia, chiar daca merita nuantata in cazul gazetelor finantate politic. Insa adevarul este crud: televiziunile nu mai sunt organizatii media chiar daca pretind ca ar fi. Au devenit niste mutanti. Desigur ca in grade diferite. Unii cauta sa se refugieze cat mai mult in divertisment si sa scape de monitorizarea calitatii. Ei sunt declansatorii falimentului profesional. Sub masca noilor tendinte in comportamentul publicului, an de an calitatea s-a prabusit, in timp ce audienta perversa a nulitatilor s-a marit. Dupa ani de degradare profesionala astazi ne plangem de mila. Nu avem curajul sa admitem ca ne-am sinucis din lasitate, am abdicat rusinos de la angajamentul facut atunci cand am intrat in breasla ziaristilor.

Altii prefera sa mimeze gratios echidistanta, dar temele de discutie au un miros de putregai iar purtatorii de vorbe sunt papusi expirate din depozitul de piese de schimb. Ei sunt aceia care au stabilit o noua regula de aur: ziaristii sunt niste instrumente vorbitoare. In epoca consumerismului, individul a devenit o masina cu durata de viata si cu o uzura morala rapida. Ciclul de productie trebuie schimbat la cativa ani. Numai preferatii au dreptul la upgrade profesional, in timp ce ceilalti vor fi inlocuiti de alte masini, replici mai colorate ale predecesorilor.

Cei mai guralivi sunt aceia care le stiu pe toate si le fac pe toate. Ei sunt detinatorii formulei magice a jurnalismului adevarat. Si evident, desfid jurnalismul de tip vechi. Il exerseaza in vazul tuturor, cu voluptate si inconstienta creatoare, pe cel de tip nou. Acela in care televiziunea este teren de lupta, jurnalistii sunt soldati iar telespectatorii – prizonieri. Fereasca Dumnezeu sa-i critici! Te-ai luat de monumentele rezistentei, de apostolii mediatici… Sa nu cumva sa pui la indoiala priceperea lor! Sa nu iei in deradere ridicolul scalambaielilor lor! Totul are un sens si nimic nu poate fi contestat. Vei fi interpretat ca dusman al adevarului unic si un spion al unei puteri, oricare ar fi aceasta, de vei pune la indoiala derapajele profesionale.

Atat de mult s-au pregatit sa duca un razboi de uzura incat au uitat care le este profesia. E posibil ca multi dintre ei sa n-aiba habar cine sunt in realitate! Mai ales aceia care detin o mica feuda mediatica. Ei sunt lorzii jurnalismului. Si din aceasta pozitie privilegiata siluiesc frecvent televiziunea, sclavul lor preferat. Ei sunt mercenarii fara cauza. Au doar un crez mesianic. Sa instaureze suprematia gandurilor lor asupra celorlalti. Si in acest scop, au denaturat rostul jurnalismului de televiziune, l-au despuiat de valori si calitati si-l batjocoresc in grup.

Ce sperante mai poti avea de la un individ care ani de zile a fost incurajat sa distruga? Pentru aceasta viata, niciuna. Dar daca ar beneficia de clementa noastra, in viitor, o lunga perioada de reciclare la locul de in munca ar fi o pedeapsa blanda. Pentru ca varianta cea mai proasta pentru ei este sa intre intr-un program national de reeducare alaturi de victimele lor: telespectatorii.

Greu de inteles atitudinea unor oameni disperati de munca lor. De cate ori am incercat sa explic de ce nu este facut oricine pentru stiri de televiziune m-am blocat in masurarea intensitatii implicarii fiecarui membru al echipei. Daca nu iubesti televiziunea mai mult decat fiintele din jur, nu poti spera sa ajungi cel mai bun. Ai de ales intre “copilul” tau de la birou si cel de acasa. Si cand te prinde munca, se cheama ca esti dependent, chiar bolnav incurabil.

Numai profesionistii ajung sa treaca prin starea asta. Vorbesc toata ziua despre munca lor, se uita la concurenta in fiecare secunda, urmaresc tot ce se intampla in lume si dorm cu frica sa nu piarda stirea vietii. Acesti oameni isi sfarsesc meseria in doua moduri: dispar devreme sau sunt eliminati din carusel. In ambele cazuri, este o moarte, fizica sau psihica. Ii puteti vedea pe acesti nebuni, pasionati de munca lor, in filmul Morning Glory.

Eu m-am regasit perfect in doua personaje principale. Un producator fara o zi de pauza, supus la cele mai injuste obstacole si un specialist veritabil in stiri obligat sa suporte izolarea si apoi umilirea profesionala. Singura diferenta de substanta intre mine si aceste personaje tine de un detaliu de exprimare. Nu sunt nici debutant, nici fost.

Cel putin o data in viata ati auzit sau folosit un cuvant gol de continut, copiat din limba engleza: provocare. Va angajati, aveti un examen, un proiect sau un moment de persuasiune, apelati la explicatia magica: consider ca este o provocare. V-ati intrebat ce inseamna aceasta justificare? Unii raspund mecanic, altii mimetic si o mica parte au si argumente.

Recent, am fost prin natura imprejurarilor la tot felul de concursuri de angajare. Majoritatea candidatilor nu se jenau sa repete obsesiv ca iau testul ca pe o provocare. Impresia finala era ca n-au un motiv temeinic ori se ascund sa-l spuna. Dar, cu timpul, am constatat ca exista si o categorie care profita din plin de cuvantul magic: pseudo – vedetele. Cand sunt invitate sa conduca diferite proiecte de emisiuni apeleaza cu emfaza la raspunsul standard. Aceste persoane, servite la timpul potrivit cu un job, se protejeaza penibil cu nevoia unei provocari pentru ca au de ascuns realitatea.

Diferenta intre ei si restul este ca arogantii bolnavi de notorietate n-au nimic de demonstrat si nici de aratat, iar provocarea lor este un bluf. De fapt, traducerea ar trebui sa fie urmatoarea: am facut un aranjament, l-am realizat, acum sunt satisfacut si n-am chef sa va spun si voua adevarul. Daca ii vedeti la televizor cum zambesc amabil si deplang soarta altora, schimbati canalul. Oferiti-le o ultima provocare! Ii veti pune in dificultate pentru ca nu cunosc conceptul.

Televiziunea este precum societatea. Cu cat suntem mai debusolati si cautam refugiul personal in satisfactii virtuale marunte cu atat permitem dezvoltarea unor mutanti media. Acum un deceniu, manelele lansau vedete, productii de succes si varfuri de audiente. De cand Traian Basescu si-a asumat rolul de “jucator” in politica, dezbaterea intre soldatii de partid a glisat spre spectacol si apoi spre teatru scurt. Locul de afirmare si confirmare a fost tot studioul de televiziune.

In paralel, viata privata a multor oameni cunoscuti public s-a vulgarizat prin reviste de scandal. Din nou, televiziunea a maximizat potentialul de inutilitate si exhibitionism. Suntem in plin suprarealism al vulgarului. Nu va ganditi doar la partea sexuala a conceptului. Exista si limbaj murdar si comportament indecent si atitudini ofensatoare.

Daca aveti curajul, lasati, dupa – amiaza, un copil in fata televizorului, pe principalele canale: Pro TV, Antena 1 si Kanal D. De acolo va afla toate barfele strazii, cum arata parintii lor dezbracati, sensul unor cuvinte din argoul neaos. Zi de zi, peste tot, chiar si la canalele de stiri, publicul se indoapa cu viciile asumate colectiv de catre membrii societatii. Nimeni nu ofera (cu exceptia TVR, obligata prin lege) alternativa.

Cele mai urmarite programe: Romanii au talent, Te pui cu blondele, Nora pentru mama sunt intesate de subterfugii emotionale. Fiecare dintre ele atinge o coarda sensibila la nivel uman si exploateaza inteligent slabiciunile individului. Cum acesta traieste intr-o tara cuprinsa de haos moral si organizational nu este de mirare ca atractia se obtine cu usurinta.

Inselarea subconstientului uman este parte a tehnicilor de manipulare. Nu doar politica perverteste mintile alegatorilor. Si televiziunea, ca afacere profitabila, are nevoie de audiente. Se preocupa analisti si specialisti in comunicare, jurnalism si media sa gaseasca raspunsuri savante sau simplificatoare la boom-ul de public. Multi dintre ei se insala cand gasesc in copiile autohtone ale unor formate vehiculate de mult timp prin lume, o legatura cu virtutile si aspiratiile romanului. Eroare fundamentala! Suntem in primul rand oameni si, apoi, romani. Cine are dubii, poate simula mental urmatoarea comparatie: plimbati emisiunea Romanii au talent pe la alte televiziuni generaliste. Veti intelege ca audientele se pliaza pe segmentul de public fidel fiecarui operator tv.  Cu cat plaja de telespectatori acoperita national este mai mare, cu atat audienta creste.

Daca exista recorduri de audiente la o emisiune precum Romanii au talent, raspunsul trebuie sa tina cont atat factori interni cat si externi. Astfel de concursuri cu public sunt de fapt reprezentantii cu saltimbanci. In orice colt al lumii, circarii si ciudatii reprezinta o curiozitate. Asa se explica atentia speciala acordata unor necunoscuti, chinuiti de iluzia unor talente ascunse. In realitate, ei au hobby-uri sau frustrari de notorietate. Orice elev de scoala de muzica, practicant al unui sport sau posesor al unor abilitati deosebite ii va surclasa, lejer, intr-o competitie serioasa. Prin urmare, intrecerile pe scena sunt produse de marketing cu un potential urias de satisfacere a nevoilor primare, la nivel colectiv.

Este de la sine inteles, orice fiinta umana isi imagineaza ca este buna la ceva. Insa putini sunt aceia care gasesc  oportunitatea si obiectivitatea necesare sa se supuna unui triaj onest. Aici este defectul structural al societatii in care traim. Competitia, ca mediu de departajare a valorilor, este viciata, cenzorii sunt incompetenti, iar succesul este direct proportional cu emotia provocata. Ati sesizat cum se aleg cu grija povestile candidatilor care obtin accesul intr-o faza superioara? Personajele sunt expresia unui caz social, viata lor este o drama. Tara asta este plina de saraci, nefericiti si exaltati. Cu ei si pentru ei se fac audientele de care au nevoie televiziunile. Asadar, sa ne intristam cand astfel de emisiuni au audiente record. Este un semn ca abisul nu s-a sfarsit.